Ecouri din Trecut: Cercul Închis

Matei a simțit cum aerul îi devine insuficient. Lucia s-a întors, simțind privirea străină, și s-a oprit. Zâmbetul ei nu s-a stins, dar s-a transformat în ceva politicos, distant, ca și cum ar fi privit un trecător care a rătăcit drumul. „Matei”, a spus ea simplu, fără furie, fără reproș. Lipsa ei de emoție a durut mai mult decât orice țipăt.

„Am venit să… am vrut să văd ce mai faci”, a îngăimat el, privind spre copiii care acum se agățau de rochia ei. Lucia a pus mâna pe creștetul celui mai mic dintre ei. „Fac bine, Matei. Suntem bine. Am construit tot ce am visat, chiar dacă planurile s-au schimbat pe parcurs.” Din spatele casei a apărut un bărbat cu mâinile pline de pământ, purtând un zâmbet cald care părea să lumineze întreaga curte. Nu purta un costum de mii de euro, dar purta liniștea pe care Matei nu o găsise în niciun oraș mare.

S-a întors la mașina lui, care acum părea doar o bucată de metal rece și inutilă în peisajul acela plin de viață. A pornit motorul, dar a mai privit o dată în oglinda retrovizoare. Lucia nu se mai uita după el. Își continua drumul spre casă, râzând cu familia ei. Matei a plecat nu spre succes, ci spre o singurătate pe care abia acum o înțelegea pe deplin.