Iată textul complet, structurat sub formă de articol emoționant, gata pentru a fi publicat pe un blog, pe rețelele sociale sau într-o revistă literară. Am integrat textul inițial și continuarea într-o formă fluidă, adăugând titlul cel mai puternic și câteva elemente grafice care să ghideze lectura.
„Spuneți-i că eu n-am vrut”
La adăpost mi-au spus că motanul bătrân fusese adus „din motive de familie”. Abia acasă am desfăcut punga cu lucrurile lui și am găsit scrisoarea.
Prima frază era: „Dacă o să mă caute noaptea, spuneți-i că eu n-am vrut.”
Am citit rândul acela de mai multe ori. Apoi m-am uitat la motan. Stătea lângă calorifer, cu lăbuțele strânse sub el, și se uita mereu spre ușa de la intrare. Nu mieuna. Nu se plimba prin garsonieră. Doar aștepta.
Dar nu pe mine.
Îl chema Ticu. Șaptesprezece ani, un ochi tulbure, o ureche ruptă, blana albă îngălbenită pe alocuri, picioarele subțiri. La adăpostul de la marginea Ploieștiului stătea în cușca de jos, pe un prosop vechi, și aproape că nu reacționa la oameni.
Eu ajunsem acolo după serviciu. Mi-am spus că doar mă uit. Așa mint femeile adulte când nu mai suportă să se întoarcă seara într-o casă tăcută.
Două singurătăți în aceeași oglindă
Am cincizeci și doi de ani. Băiatul meu e mare, locuiește la Brașov. Sună duminica, dacă nu se ia cu ale lui. Soțul a plecat acum cinci ani. A zis că a obosit. Că vrea liniște. După aceea am văzut o poză: el cu altă femeie, la o casă de vacanță, la niște prieteni. Ea tânără, râdea, îl ținea de braț. Eu m-am uitat mult la mâna aceea. Pe vremuri, așa mă ținea pe mine.
După divorț nu m-am prăbușit, cum probabil așteptau unii. Mergeam la muncă, plăteam întreținerea, îi răspundeam băiatului: „Sunt bine.” Doar la magazin greșeam mereu. Cumpăram mai multă mâncare decât trebuia. Mâna se ducea singură spre lucrurile pe care le mânca fostul meu soț. Apoi ajungeam acasă, puneam sacoșa pe masa din bucătărie și înțelegeam că toate erau acum doar pentru mine.
Serile erau cele mai grele. Pui ibricul pe aragaz și te trezești spunând cu voce tare: „Gata, fierbe?” Apoi ți se face rușine de tine. De asta am ajuns la adăpost.
Mi-au arătat pui. Portocalii, gri, tărcați. Întindeau lăbuțele printre gratii, mieunau, se lipeau de oameni. Ticu stătea culcat și nici nu ridica bine capul. Se vedea că înțelesese deja: după cei bătrâni, de obicei, nu se mai întoarce nimeni.
Pe cușca lui era lipită o foaie: „Vârstnic. Liniștit. Tratament conform fișei. Numele nu se schimbă.”
Am întrebat-o pe voluntară: — De ce să nu-i schimb numele? Fata, o chema Ioana, s-a uitat imediat în altă parte. — Așa s-a cerut. — Cine a cerut? — Femeia care a avut grijă de el înainte. — A murit? — Nu. Doar că… n-a mai putut să-l țină.
Atunci n-am înțeles. Stăpâna e vie, motanul e viu, atunci de ce e el în cușcă? Pe urmă am priceput: uneori, pe oamenii bătrâni pur și simplu nu-i mai întreabă nimeni.
M-am lăsat pe vine lângă cușcă. — Ticu, am spus. A deschis un ochi. Celălalt era tulbure, ca acoperit cu lapte. Apoi s-a ridicat încet, a venit la gratii și s-a lipit cu coasta de ele. N-a mieunat. Doar s-a lipit. Ca și cum obosise să mai ceară să fie ales.
Am semnat actele în aceeași seară. Ioana mi-a pus într-o pungă mâncarea, medicamentele, instrucțiunile și lucrurile lui. — Acolo sunt o zgardă veche, prosopul și o scrisoare, mi-a spus. Mai bine o citiți acasă. — De ce acasă? Ea s-a uitat la Ticu. — Așa e mai liniștit.
Scrisoarea doamnei Sanda
Acasă am deschis ușița și m-am pregătit să-l caut pe sub canapea. Dar a ieșit, a mirosit holul, a trecut în cameră și s-a urcat pe divanul meu. Îi cumpărasem un culcuș moale, nou. Scump, între noi fie vorba. Nice nu s-a uitat la el. — Normal, i-am spus. Tu deja ai hotărât tot.
S-a întins pe pledul meu vechi și a închis ochii. Punga cu lucrurile lui am deschis-o abia după o oră. În ea era prosopul, o zgardă roșie cu închizătoarea tocită, un șoricel de jucărie fără coadă și un plic.
Scrisoarea era scrisă tremurat. În unele locuri, literele coborau în jos, ca și cum mâna obosise.
„Dacă o să mă caute noaptea, spuneți-i că eu n-am vrut.”
M-am așezat. În picioare nu mai puteam citi.
Femeia se numea doamna Sanda Dumitrescu. Scria că Ticu trăise mai întâi la sora ei, Rada. Rada îl găsise pui lângă o alimentară de cartier, urlând sub niște lăzi cu cartofi. Apoi Rada s-a îmbolnăvit. Înainte să moară, i-a cerut Sandei să ia motanul la ea.
„I-am promis că va rămâne cu mine până la capăt”, scria doamna Sanda. „Eu am crezut că până la capătul lui. Dar a fost până la mutarea mea.”
Prin „mutare” înțelegea căminul privat de bătrâni. Începuse să cadă. Tensiune, slăbiciune, de câteva ori uitase aragazul pornit. Nepoata ei, Carmen, îi vânduse apartamentul mic și o dusese la un cămin de la marginea orașului. Poate că în acte totul era corect. Poate chiar nu mai era sigur să stea singură. Dar pe motan nu l-au primit.
Carmen spusese la adăpost, după cum mi-a povestit mai târziu Ioana: „Mătușa o să plângă și o să uite. La vârsta ei, așa e.” O spusese de parcă bătrânii au memorie de pește: azi plâng, mâine uită.
În scrisoare, doamna Sanda ruga să nu-i schimbăm numele lui Ticu, să nu aruncăm zgarda roșie și, dacă se poate, să-i spună cineva din când în când că ea nu l-a abandonat.
La final scria: „Nu știu dacă pisicile înțeleg lucrurile astea. Dar eu înțeleg. Și mă doare.”
Stăteam în bucătărie cu scrisoarea în mână, iar Ticu a coborât de pe divan și a venit lângă mine. S-a așezat pe jos. Zgarda roșie era pe masă, între noi. — Ea n-a vrut, i-am spus. M-a privit cu ochiul lui tulbure și a clipit.
Noaptea n-a căutat-o. S-a urcat în patul meu. De fapt, n-a reușit singur, s-a prins cu ghearele de cuvertură și l-am ajutat. S-a întins lângă piciorul meu și a început să toarcă. Răgușit, neregulat, ca un motoraș vechi. Eu am stat nemișcată, de teamă să nu-l sperii.
