Când Nikolai a învelit cățelușul în haina lui groasă și l-a ridicat de la baza copacului, era convins că micuțul era prea speriat și prea slăbit ca să reacționeze.

Dar exact în acel moment s-a întâmplat ceva neașteptat.

Cățelușul și-a deschis încet ochii umezi și, cu ultimele puteri pe care le mai avea, și-a ridicat capul. Apoi s-a lipit strâns de pieptul pădurarului și a început să-i lingă mâna.

Nikolai a rămas nemișcat.

În toți anii lui de muncă în pădure văzuse multe lucruri triste. Salvase animale rănite, găsise pui abandonați și chiar câini pierduți. Dar niciodată nu întâlnise o creatură atât de mică și atât de recunoscătoare.

— Nu-ți face griji, micuțule, a șoptit el. Acum ești în siguranță.

Cățelușul a închis din nou ochii, de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt.

Nikolai l-a dus imediat în mașină și a pornit spre sat. Pe tot drumul, micuțul a rămas ghemuit în haina lui, tremurând din când în când.

Ajuns acasă, pădurarul a aprins focul în sobă și a pregătit un culcuș lângă sursa de căldură. A încălzit puțin lapte și a încercat să-l hrănească.

La început, cățelușul era prea slăbit pentru a mânca.

Dar după câteva minute a început să lingă încet din bol.

A fost primul semn că avea să supraviețuiască.

În zilele următoare, Nikolai a avut grijă de el ca de un copil. I-a curățat rănile lăsate de banda adezivă, l-a dus la veterinar și s-a asigurat că primește tot ce avea nevoie.

Veterinarul a clătinat din cap când a văzut urmele de pe pielea animalului.

— Cineva a vrut să scape de el într-un mod îngrozitor.

Nikolai nu a răspuns.

Încă nu putea înțelege cum un om putea face așa ceva.

Au trecut câteva săptămâni.

Blănița cățelușului a început să strălucească din nou. Ochii lui triști s-au umplut treptat de viață. A început să alerge prin curte și să-l urmeze peste tot pe salvatorul său.

Părea că nu suportă să-l piardă din vedere nici măcar pentru câteva secunde.

Dacă Nikolai ieșea afară, cățelușul era imediat în urma lui.

Dacă intra în casă, micuțul se așeza lângă ușă și aștepta.

Într-o dimineață, pădurarul a realizat că animalul avea nevoie de un nume.

S-a uitat la el și a zâmbit.

— Cred că o să-ți spun Noroc.

Cățelușul a început să dea energic din coadă, de parcă aproba alegerea.

Timpul a trecut.

Noroc a crescut și s-a transformat într-un câine frumos și puternic.

Dar ceea ce îl făcea special nu era aspectul său.

Era loialitatea lui.

În fiecare zi îl însoțea pe Nikolai în pădure. Mergea alături de el pe potecile forestiere și părea să înțeleagă perfect când era nevoie să fie atent.

Într-o seară de toamnă, această loialitate avea să-i salveze viața stăpânului său.

Nikolai făcea un control de rutină într-o zonă izolată a pădurii. Soarele apusese deja, iar lumina devenea tot mai slabă.

La un moment dat, a alunecat pe un versant umed și s-a prăbușit într-o râpă adâncă.

Durerea din picior a fost imediată.

Nu putea să se ridice.

Telefonul îi căzuse undeva printre stânci.

Era singur.

Sau cel puțin așa credea.

Noroc a sărit imediat lângă el și a început să schelălăie.

— Du-te acasă, băiete… a murmurat Nikolai.

Dar câinele nu a plecat.

A rămas lângă el aproape o oră.