Desigur. Iată Partea a 2-a a poveștii, în stil emoționant și captivant:

O fetiță a cerut de lucru cu frățiorul ei în spate, dar fermierul a descoperit înțelegerea secretă pe care mătușa ei o vânduse

PARTEA 2

Luz s-a ridicat atât de repede încât aproape a răsturnat cana cu lapte.

— Este ea… șopti ea. Este mătușa Tere.

Jacinto privi luminile care se apropiau pe drumul înghețat. Erau două camionete vechi care înaintau încet printre copaci.

În stomacul lui se strânse ceva greu.

Nu pentru că îi era frică.

Ci pentru că înțelegea acum cât de disperată fusese această copilă de patru ani ca să străbată singură munții în toiul nopții.

Niciun copil nu face asta fără un motiv teribil.

— Stai aici, îi spuse el.

Luz îl apucă de mânecă.

— Nu mă trimite înapoi…

Vocea ei era atât de mică încât aproape nu se auzea.

Jacinto îngenunche lângă ea.

— Ascultă-mă bine. Nimeni nu te va lua de aici în seara asta.

Pentru prima dată după multe ore, ochii fetiței se umplură de lacrimi.

Nu de frică.

De speranță.

Camionetele opriră în fața fermei.

Portierele se deschiseră brusc.

O femeie slabă, cu părul dezordonat și fața înroșită de alcool, coborî prima.

În urma ei veneau doi bărbați necunoscuți.

Jacinto ieși pe verandă.

— Ce căutați aici?

— Copiii mei! strigă femeia. Au fugit de acasă!

Jacinto o privi rece.

— Copiii tăi?

— Da! Eu am grijă de ei!

Atunci Luz apăru în prag.

Femeia își schimbă imediat expresia.

— Luz! Vino aici imediat!

Fetița se ascunse după piciorul lui Jacinto.

Gestul acela simplu spuse mai mult decât o mie de cuvinte.

Un copil nu se ascunde de omul care îl protejează.

Se ascunde de omul care îl rănește.

Jacinto observă cum unul dintre bărbați schimbă o privire rapidă cu femeia.

Ceva nu era în regulă.

Foarte în neregulă.

— Plecați, spuse el.

— Nu ai dreptul să-i ții aici!

— Iar tu nu ai dreptul să vinzi copii.

Pentru o clipă, liniștea deveni absolută.

Chipul femeii se albi.

— Cine ți-a spus asta?

— Nu contează.

Cei doi bărbați făcură un pas înainte.

Dar Jacinto era cunoscut în regiune.

Fusese fermier toată viața.

Nu era omul care se speria ușor.

— Ultima dată când vă spun. Plecați.

Unul dintre bărbați înjură.

Celălalt trase femeia de braț.

— Hai să mergem.

— Nu! strigă ea. Copilul valorează bani!

Imediat ce cuvintele îi ieșiră din gură, își dădu seama de greșeală.

Jacinto scoase telefonul.

— Poliția este deja pe drum.

Era o minciună.

Dar funcționă.

În câteva secunde, cei trei urcară în camionete și dispărură în întuneric.

Luz se prăbuși pe podea și începu să plângă.

Pentru prima dată.

Nu plânsese când îi fusese foame.

Nu plânsese când mersese kilometri întregi prin frig.

Nu plânsese nici măcar când fusese lovită.

Dar acum plângea.