😨 Mireasa care și-a ucis invitații în noaptea nunții. Ospățul de sânge din 1892
În săptămânile dinaintea nunții, întreaga regiune vorbea despre marele eveniment de la moșia Sfântul Mihail.
Trăsuri elegante soseau zilnic.
Servitori alergau prin curte.
Bucătarii pregăteau mese uriașe.
Pivnițele erau pline de vinuri scumpe.
Totul trebuia să fie perfect.
Mai puțin mireasa.
Cătălina devenise din ce în ce mai tăcută.
Nu protesta.
Nu plângea.
Nu încerca să fugă.
Acceptase căsătoria cu o liniște care îi neliniștea chiar și pe cei din jur.
În fiecare seară însă, după ce toată lumea adormea, cobora singură în vechea bibliotecă a conacului.
Acolo se afla un jurnal ascuns.
Un jurnal care aparținuse mamei ei.
Femeia murise când Cătălina avea doar opt ani.
Oficial, fusese o boală.
Neoficial, existau zvonuri.
Zvonuri pe care nimeni nu îndrăznea să le rostească.
În paginile îngălbenite ale jurnalului, Cătălina descoperise un adevăr care îi schimbase viața.
Mama ei nu murise din cauze naturale.
Fusese otrăvită.
Iar cel care ordonase totul era chiar Andrei Munteanu.
Tatăl ei.
Motivul?
Voia să se recăsătorească și să preia întreaga avere rămasă pe numele soției.
Ani întregi, Cătălina trăise fără să știe.
Ani întregi îl privise pe omul acela ca pe un părinte.
Iar când aflase adevărul, ceva se schimbase în interiorul ei.
Definitiv.
În jurnal mai exista ceva.
O listă de nume.
Negustori.
Judecători.
Politicieni.
Boieri.
Toți participaseră la ascunderea crimei.
Toți primiseră bani.
Toți urmau să fie prezenți la nuntă.
În acea clipă, Cătălina înțelesese că nunta nu era o condamnare.
Era o oportunitate.
O singură noapte.
O singură masă.
Toți într-un singur loc.
Ziua nunții a sosit.
Cerul era senin.
Clopotele bisericii răsunau peste dealuri.
Mireasa purta o rochie albă splendidă.
Invitații nu își puteau lua ochii de la ea.
Părea calmă.
Aproape nepământeană.
Victor Iordache, mirele, era încântat.
Zâmbea tuturor.
Ridica pahare.
Primea felicitări.
Nu observase că mireasa abia dacă îl privea.
După ceremonie, oaspeții s-au retras în sala mare a conacului.
Mesele erau încărcate cu bunătăți.
Fripturi.
Prăjituri.
Vinuri rare.
Muzicanții cântau.
Lumea râdea.
Dansa.
Sărbătorea.
Iar în mijlocul tuturor, Cătălina privea.
În liniște.
Așteptând.
Puțin după miezul nopții, servitorii au adus vinul special.
O băutură păstrată ani întregi în pivnițele moșiei.
Andrei Munteanu însuși s-a ridicat în picioare.
— Pentru noua alianță! a strigat el.
Toți au ridicat paharele.
Au băut.
Au aplaudat.
Au râs.
Apoi…
primul om s-a prăbușit.
La început, invitații au crezut că era beat.
Dar după câteva secunde, încă doi au căzut.
Apoi cinci.
Apoi zece.
Țipetele au umplut sala.
Scaune răsturnate.
Pahare sparte.
Panică.
Oamenii încercau să fugă.
Unii cădeau înainte să ajungă la ușă.
Alții se țineau de piept.
Unii se sufocau.
Andrei Munteanu privea îngrozit.
— Ce se întâmplă?!
Nimeni nu putea răspunde.
Atunci a văzut-o pe Cătălina.
Era singura persoană calmă din încăpere.
Singura care nu părea surprinsă.
— Tu… a șoptit el.
Cătălina a făcut un pas înainte.
Privirea ei era rece.
— Mama nu a murit de boală.
Andrei a încremenit.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Ba știi.
A scos jurnalul din mânecă.
— Am aflat tot.
În jurul lor, invitații continuau să se prăbușească.
Unii cereau ajutor.
Alții se rugau.
Dar Cătălina nu îi privea.
Ochii ei erau fixați asupra tatălui.
— Toți cei care au băut din vinul acela au participat la moartea ei.
Andrei devenise alb la față.
— Ești nebună!
— Nu.
Vocea ei era liniștită.
— Sunt fiica femeii pe care ai ucis-o.
