„Călătoria câinelui singuratic”

Câinele și-a păstrat poziția ore întregi. Soarele cobora încet spre orizont, dar pământul nu s-a încălzit. A simțit mirosul asfaltului încălzit, mirosul ierburilor sălbatice care crescuseră printre crăpături, și aerul uscat, care părea că suflă prin toate colțurile străzii goale. Tot ce-l înconjura era un amestec de necunoscut și familiar: zidurile murdare ale clădirilor, câteva bucăți de sticlă spartă care străluceau oblic în lumina apusului și acea liniște care te face să simți fiecare respirație, fiecare pas care se apropia.

În timp ce stătea așa, gândurile lui nu existau într-un sens uman. Era mai degrabă un instinct care-l ghida: să fie atent, să fie pregătit. Învățase să se miște lent, să economisească energie. Nu-și permitea luxul de a alerga fără motiv sau de a lătra la orice zgomot. Fusese învățat de viață că oamenii vin și pleacă, că un gest de bunătate poate fi urmat imediat de trădare, că hrana nu e niciodată sigură, dar că speranța, oricât de mică, poate fi vitală.

Pe măsură ce orașul se liniștea, câinele a început să-și simtă stomacul gol. Nu era prima dată când simțea foamea asta chinuitoare, dar era obișnuit. Putea să aștepte până seara, până dimineața, până când cineva ar fi putut să-l observe și să se oprească. Instinctul lui îi spunea că trebuie să aștepte, că orice mișcare greșită îl poate costa.