Partea 2 — Fântâna și adresa ascunsă
Vântul din curtea veche părea mai rece decât îmi aminteam. Fântâna stătea acolo ca o gură închisă de pământ, aceeași din copilăria mea, aceeași pe care Irina o desenase când avea șapte ani, cu soare și flori în jur, de parcă locul ăsta fusese vreodată liniștit.
Acum nu mai era.
Victor a ieșit din umbră fără zgomot.
— Maria… nu-mi place asta. E prea precis. Prea calculat.
Țineam plicul în mână ca și cum ar fi putut să explodeze.
— E scrisul ei, am spus. E Irina.
Victor nu a contrazis imediat. Asta m-a speriat mai tare decât orice.
A citit adresa din plic.
— Nu e locală. E la marginea orașului, lângă vechea zonă industrială. Acolo au fost depozite abandonate. Și… unele încă sunt folosite.
Am simțit cum Ana, nepoata mea, se mișcă în brațele mele, de parcă ar fi simțit tensiunea din aer.
— Dacă e o capcană? a întrebat el.
Am privit spre fântână.
— Dacă e adevărat? am răspuns.
Niciunul dintre noi nu a mai vorbit.
Drumul
Am plecat separat, așa cum a insistat Victor.
„Dacă cineva ne urmărește, nu trebuie să fim împreună.”
Am condus fără muzică. Fără telefon deschis. Doar zgomotul motorului și respirația Anei din scaunul din spate.
La fiecare intersecție, mă așteptam să văd ceva: o mașină, un semn, o greșeală.
Dar orașul părea prea normal.
Prea liniștit.
Și asta era cel mai rău semn.
Depozitul
Adresa m-a dus la o clădire lungă, din beton, fără firmă, fără ferestre complete.
Doar o ușă metalică întredeschisă.
Victor era deja acolo.
— Nu intri cu copilul, a spus imediat.
Am strâns-o pe Ana.
— Nu o las.
A oftat.
— Atunci stăm cu ochii deschiși amândoi.
Ușa a scârțâit când am împins-o.
Înăuntru mirosea a praf, motorină și ceva mai greu — ceva care nu aparținea locului.
Pași.
Apoi o voce.
— Ai venit.
M-am oprit.
Inima mi s-a rupt în două înainte să o văd.
Irina.
Slabă. Mai înaltă în oase decât în carne. Dar în viață.
A făcut un pas spre mine și s-a oprit când a văzut copilul.
— Ana… a șoptit.
Am făcut un pas înainte, dar Victor m-a prins ușor de braț.
— Nu încă.
Irina a ridicat mâinile.
— Nu e sigur aici. El știe că ai coșul.
— Cine? am întrebat.
Tăcerea ei a fost răspunsul.
Apoi, din întuneric, s-a auzit o altă mișcare.
Și o altă voce, calmă.
— Întotdeauna m-am întrebat cât de departe ar merge o mamă.
