M-am uitat la fotografie fără să clipesc.

Era veche, ușor îngălbenită pe margini, ca și cum fusese ascunsă ani întregi într-un loc unde lumina nu ajunge niciodată. Îmi tremurau degetele atât de tare încât aproape am scăpat-o pe jos. În imagine erau doi oameni pe care îi cunoșteam prea bine… dar care, în același timp, nu mai aveau voie să existe.

Mama și tata.

Zâmbeau.

Nu ca în pozele obișnuite de familie. Nu acel zâmbet forțat de la sărbători sau de la aniversări. Nu. Aici păreau liniștiți. Prea liniștiți.

Și mai era ceva.

În spatele lor nu era casa noastră.

Era o clădire albă, lungă, cu ferestre mici, iar pe ușă se vedea un simbol: un fel de emblemă oficială, ca de instituție. Tata avea mâna pe umărul mamei, dar… mâna lui era bandajată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mihăiță… de unde ai asta? am întrebat, dar vocea mea nu mai era a mea.

Fratele meu cel mic se uita la mine speriat.

— Era în pod… într-o cutie ascunsă sub scânduri. Nu era la vedere. Am găsit-o întâmplător…

Am simțit cum camera se micșorează în jurul meu.

— De ce ar ascunde cineva poza asta? am șoptit.

N-a răspuns.

Dar în clipa aceea am știut un lucru: părinții noștri nu erau doar „morți într-un accident”.

Ceva nu se lega.

Am stat pe marginea patului toată noaptea, cu fotografia în mână. Copiii dormeau în camerele mici, îngrămădiți doi câte doi. Casa era liniștită, dar în mine era furtună.

Accidentul.

Cuvântul ăla care ne distrusese viața.

Dar dacă nu fusese doar un accident?

Dimineața am plecat la serviciu ca un robot. Nu mai auzeam nimic, nu mai simțeam nimic. Lucram la un depozit, sortam cutii, dar mâinile mele se mișcau automat. Mintea mea era în altă parte.

La prânz, am ieșit afară și am sunat singura persoană în care aveam încredere.

Tanti Elena.

Vecina noastră.