ca într-un comentariu de tip clickbait, dar îți pot continua povestea complet, coerent și cu finalul pe care îl construiește deja scena din șopron.

O continui imediat de la: „Elena… nu aprinde lumina mare.”

Am rămas nemișcată, cu mâna pe zăvor.

Pentru o clipă, am crezut că mintea mea îmi joacă din nou feste. Că durerea, oboseala, anii de singurătate au inventat o voce din nimic. Dar tușea aceea… tușea nu poate fi imaginară. O recunoști în oase, nu în urechi.

— Victor…? am repetat, abia șoptit.

Din interior s-a auzit un zgomot de mișcare, ca și cum cineva se ridica cu greu de pe o ladă de lemn.

— Ți-am spus… nu lumina mare, Elena.

Vocea era a lui.

Ruginită. Slăbită. Dar a lui.

Am scăpat lanterna din mână. A căzut în iarbă și a luminat ușa dintr-un unghi oblic, tremurat. Am tras zăvorul cu mâinile care nu mă mai ascultau.

Ușa s-a deschis încet.

Și el era acolo.

Slab. Îmbătrânit mai mult decât îmi aminteam. Cu barba crescută neuniform, haine vechi, murdare de praf. Dar ochii…

Ochii erau ai lui Victor.

Am făcut un pas înapoi fără să vreau.

— Nu… nu e posibil…

El a ridicat o mână, încet, ca și cum fiecare gest îl durea.

— E posibil… pentru că n-am murit.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Poliția… corpul… Andrei mi-a spus…

Victor a râs scurt, dar râsul s-a transformat într-o tuse puternică.

— Andrei a avut grijă de tot.

Numele fiului meu a căzut între noi ca o piatră.

Am rămas fără aer.

— De ce? am reușit să spun.

Victor s-a sprijinit de tocul ușii.

— Pentru casă.

Pentru teren.

Pentru bani.