Omul a luat portofelul și l-a deschis imediat.
A verificat banii.
Apoi a început să plângă.
Mi-a spus că erau banii lui de pensie.
Toți.
Îi retrăsese în acea zi și nici măcar nu observase unde pierduse portofelul.
Era convins că nu îi va mai vedea niciodată.
A încercat să îmi ofere o recompensă.
A scos câteva bancnote și a insistat să le accept.
Dar am refuzat.
Nu pentru că sunt un sfânt.
Ci pentru că simțeam că am făcut doar ceea ce trebuia făcut.
Ne-am strâns mâinile și am plecat.
Am crezut că povestea se terminase.
Bătaia în ușă
A doua zi dimineață pregăteam micul dejun pentru copii.
Atunci am auzit o bătaie puternică în ușă.
Nu una obișnuită.
Una fermă.
Autoritară.
Am deschis.
Și am încremenit.
În fața mea se afla un polițist.
Se uita direct la mine.
Îmi știa numele.
În acel moment am simțit cum stomacul mi se strânge.
Mintea mea a început să caute explicații.
Oare făcusem ceva greșit?
Oare era o problemă cu portofelul?
Oare omul mă acuzase de ceva?
