— Am intrat în panică, a spus. Nu am știut cum să gestionez diagnosticul. Am fugit.
Am râs scurt.
— Ai fugit de mine, nu de diagnostic.
A tăcut.
Apoi a spus:
— Dar m-am întors.
Și atunci l-am văzut pe Adrian în spatele meu, pe verandă.
Nu intrase în discuție.
Dar era acolo.
Prezența lui era suficientă.
Fostul meu logodnic l-a privit.
— Cine e ăsta?
Am deschis gura.
Dar Adrian a răspuns înaintea mea:
— Cineva care nu a plecat.
Liniște.
Greu de suportat.
Fostul meu logodnic a înțeles.
Și a plecat din nou.
Definitiv.
În noaptea dinaintea nunții, nu am putut dormi.
Adrian a bătut ușor la ușă.
— Ești trează?
— Da.
A intrat și s-a așezat pe marginea patului.
— Te sperie mâine?
Am zâmbit trist.
— Totul mă sperie.
A tăcut o clipă.
Apoi a spus:
— Pot să-ți spun ceva care nu e în contract?
Am dat din cap.
— Sigur.
A inspirat adânc.
— Când am acceptat, am crezut că voi juca un rol.
A făcut o pauză.
— Dar nu mai simt că joc.
Inima mi s-a strâns.
— Atunci ce simți?
A ridicat privirea spre mine.
— Că mi-e frică să te pierd, chiar dacă n-am avut voie să te am niciodată.
Pentru prima dată, nu am avut replică.
În ziua nunții, biserica era plină.
Totul era exact cum visasem când eram copil.
Dar motivul era greșit.
Eu știam că nu voi avea un „fericit până la adânci bătrâneți”.
Dar voiam un moment frumos înainte de final.
Tatăl meu m-a condus la altar.
Și când ușile s-au deschis…
L-am văzut pe Adrian.
Stând acolo.
Nu ca actor.
Nu ca înlocuitor.
Ci ca cineva care alesese să fie acolo.
Preotul a început ceremonia.
Dar eu nu mai auzeam cuvintele.
Când a venit momentul jurămintelor, mâinile îmi tremurau.
Adrian a început primul.
— Nu am venit aici să promit o viață întreagă, a spus el.
Un murmur în sală.
— Am venit să promit că în timpul pe care îl avem, nu vei fi singură.
Lacrimi.
În sală.
În mine.
Apoi eu am vorbit.
Și pentru prima dată, nu am mai simțit că citesc un scenariu.
La ieșirea din biserică, oamenii plângeau.
Râdeau.
Nu înțelegeau exact ce văzuseră.
Dar simțeau.
Lunile care au urmat nu au fost miraculoase.
Boala nu a dispărut.
Dar frica s-a schimbat.
Nu mai era despre sfârșit.
Era despre timp.
Adrian a rămas.
Mai mult decât trebuia.
Mai mult decât promisese.
Și într-o zi, când am întrebat:
— De ce?
A spus simplu:
— Pentru că unele povești nu sunt despre cât durează.
S-a uitat la mine.
— Sunt despre cine rămâne până la final.
Și atunci am înțeles ceva ce nu scria în niciun diagnostic.
Nu toate iubiriile sunt despre viitor.
Unele sunt despre prezent.
Despre mâini ținute când viitorul dispare.
Despre oameni care nu fug.
Chiar și când ar fi mai ușor să o facă.
:::
