Ora 19:30. Terminalul de aviație privată al aeroportului era aproape gol. Richard mă ținea de braț, cu o strânsoare fermă, care pentru cei din jur părea o îmbrățișare protectoare, dar pentru mine era exact cătușa despre care scria Elena în jurnalul ei. Bagajele noastre fuseseră deja încărcate. Prin geamurile mari se vedea avionul privat de talie mică, așteptând pe pistă.
— Ești foarte tăcută, Daria, a spus Richard, privind-o de sus. Sper că ai lăsat în urmă toate fanteziile din cursul nopții. În Caraibe vom începe o viață nouă. Doar tu și cu mine, așa cum ar trebui.
— Sunt doar obosită, Richard, am răspuns, uitându-mă la ceasul de pe perete. Aștept doar să se termine totul.
— Se termină acum, a zâmbit el, făcând un semn către însoțitorul de zbor care ne invita să ne îndreptăm spre poarta de îmbarcare.
În acea secundă, ușile de sticlă ale terminalului s-au deschis cu zgomot. Patru bărbați în costume închise la culoare, însoțiți de doi polițiști în uniformă și de Alina, au intrat în ritm alert. Privirea lui Richard s-a mutat de la ei către mine, iar în ochii lui am văzut pentru prima dată o scânteie de neîncredere și realizare.
— Ce ai făcut? a șoptit el, strângându-mi brațul până la durere.
M-am smuls din strânsoarea lui cu o forță pe care nu știam că o am și am făcut trei pași înapoi, lăsându-l singur în mijlocul holului.
— Domnule Richard Vancea? a spus liderul echipei, scozând o legitimație. Suntem de la Direcția de Investigare a Criminalității Economice. Avem un mandat de aducere și reținere pe numele dumneavoastră pentru evaziune fiscală, spălare de bani și suspiciune de șantaj și sechestrare de persoane. Vă rugăm să ne urmați.
Richard a rămas nemișcat. S-a uitat la polițiștii care se apropiau cu cătușele, apoi s-a întors încet spre mine. Toată măreția lui, tot imperiul lui de influență se prăbușeau în acel terminal steril, sub privirile câtorva angajați uimiți.
— Crezi că ai câștigat, Daria? a spus el, cu o voce joasă, plină de venin. Fără banii mei, vei ajunge din nou în garsoniera ta mizeră, calculând fiecare leu pentru mâncare. Copiii tăi nu vor avea nimic.
— Copiii mei mă vor avea pe mine, Richard, i-am răspuns, ridicând bărbia. Și vor crește știind că siguranța nu se cumpără prin minciună și distrugere. Iar eu nu mai sunt femeia speriată de acum șapte ani.
L-au condus spre ieșire, cu mâinile încătușate la spate, sub jacheta lui scumpă de firmă.
Am ieșit din terminal în aerul răcoros al nopții. Mașina Alinei mă aștepta în parcare. Pe bancheta din spate, doamna Geta îi adusese pe copiii mei. Când fetița mea m-a văzut, a întins mămăliguțele ei mici prin geamul deschis și a strigat: „Mami, mergem acasă?”.
M-am urcat lângă ei, i-am strâns pe amândoi în brațe și am lăsat, în sfârșit, lacrimile să curgă — dar nu de durere, ci de eliberare. Nu aveam un castel, nu aveam milioane în conturi și nici o insulă privată în Caraibe. Dar în acea noapte, în mașina care ne ducea înapoi spre vechiul nostru apartament mic, am înțeles că eram, pentru prima dată după mulți ani, cu adevărat în siguranță.
