Elena și-a acoperit fața.

— A fost luată.

— De cine?

— De mine.

Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.

— De ce?

— Pentru că Andrei m-a convins că este singura soluție.

— Soluție pentru ce?

Elena a izbucnit în plâns.

— Pentru datoriile lui.

Tăcere.

O tăcere atât de grea încât părea că zidurile școlii se prăbușesc.

— Ce datorii?

— Pierduse tot.

Afacerea.

Banii.

Casa pe care voia să o cumpere.

Era îngropat în datorii.

Mi-a spus că dacă lumea află, îl vor distruge.

— Și ce legătură avea fiica mea?

Elena și-a ridicat privirea.

— Avea o poliță de asigurare.

Nu am înțeles imediat.

Apoi am înțeles.

Și am simțit că mi se oprește inima.

— Nu…

— Da.

— Nu.

— A încasat banii după ce a declarat moartea ei.

Țipătul care mi-a ieșit din piept a făcut copiii să plângă.

Nu-mi mai păsa.

Nu-mi mai păsa de nimic.

Soțul meu.

Bărbatul pe care îl iubisem.

Tatăl copiilor mei.

Îmi vânduse fiica.

Pentru bani.

Telefonul a început să sune din nou.

Andrei.

L-am privit câteva secunde.

Apoi am răspuns.

— Ana, ascultă-mă…

— Știai că trăiește.

Tăcere.

— Ana…

— Știai.

— Pot explica.

— Nu mai ai ce explica.

— Am făcut-o pentru familie.

— Nu.

Vocea mea devenise rece.

— Ai făcut-o pentru tine.

A închis.

Pentru prima dată după mulți ani, nu am plâns.

Nu am țipat.

Nu am implorat.

Pentru că adevărul era în fața mea.

Cele două gemene se țineau de mână.

Ca și cum niciodată nu fuseseră despărțite.

Ca și cum trei ani nu existaseră.

Ca și cum sufletele lor găsiseră drumul una către cealaltă.

În acea clipă am înțeles un lucru.

Uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult sunt cei care ne pot răni cel mai profund.

Dar adevărul are un mod ciudat de a ieși întotdeauna la lumină.

Chiar și după ani de minciuni.

Chiar și după lacrimi.

Chiar și atunci când toată lumea crede că este prea târziu.

Iar pentru mine, adevărul purta o rochiță galbenă și avea ochii fiicei mele.

Fiica pe care nu o pierdusem niciodată cu adevărat.

Continuarea în partea a 3-a…