Javier încercase ani întregi să accepte pierderea.

Își repetase de mii de ori că Jimena nu se va mai întoarce.

Își construise ziduri în jurul inimii pentru a supraviețui.

Dar acum, în fața acelui copil și a cățelușei lui, zidurile începeau să crape.

Nu voia să spere.

Pentru că speranța poate fi uneori mai dureroasă decât adevărul.

Și totuși…

Ceva din sufletul lui îi spunea să asculte.

Fetița din curtea misterioasă

Luis i-a povestit despre o zi petrecută în cartierul El Recreo.

Căutau o pisică pierdută.

La un moment dat, Luna se oprise în fața unei case.

Scheunase.

Refuzase să plece.

Atunci băiatul observase o fetiță blondă în curte.

Desena pe pământ.

Ridicase privirea și îi făcuse cu mâna.

Pentru câteva secunde, totul părea normal.

Dar apoi o femeie apăruse brusc și o trăsese în casă.

În grabă.

În panică.

Ca și cum s-ar fi temut să fie văzută.

Luis nu uitase niciodată acel moment.

Mai ales pentru că Luna continuase să reacționeze ciudat și după ce plecaseră.

O decizie care putea schimba totul

Acum, în fața mormântului, Luis îi cerea un singur lucru.

Un obiect care îi aparținuse Jimenei.

O jucărie.

O haină.

O perie de păr.

Orice.

Dacă Luna recunoștea mirosul, putea încerca să găsească persoana căreia îi aparținea.

Poate că totul era o coincidență.

Poate că era doar imaginația unui copil.

Poate că nu exista nicio legătură.

Dar dacă nu era?

Dacă, după doi ani de lacrimi și disperare, exista măcar o șansă ca fiica lui să fie în viață?

Javier privi spre fotografia de pe mormânt.

Pentru prima dată după foarte mult timp, simți ceva ce credea pierdut pentru totdeauna.

Nu certitudine.

Nu bucurie.

Ci speranță.

Iar uneori, speranța este suficientă pentru a face un om să pornească din nou la drum.

Ce urma să descopere avea să schimbe nu doar viața lui, ci și adevărul ascuns în spatele unei tragedii care, poate, nu fusese niciodată ceea ce părea.