După ce am închis telefonul – nu înainte de a-i promite doamnei Sanda că o voi suna în fiecare marți și joi – m-am așezat pe scaunul din bucătărie și am privit lung la Ticu.
Garsoniera mea părea, pentru prima dată în ultimii cinci ani, mai mică. Nu mai era acel spațiu infinit și pustiu în care ecoul fiecărui pas mă izbea peste față. Era un spațiu locuit. Mirosea a pateu de ficat, a ceai de tei și a blană veche.
Mi-am amintit de fostul meu soț. De modul în care, în ultimele luni înainte de a pleca, îmi spunea mereu că „vorbesc prea mult despre nimicuri”. Că îl obosesc detaliile vieții de zi cu zi. Noua lui parteneră, cea din poză, probabil că nu-l obosea cu nimicuri; ea râdea cu gura până la urechi, tânără și fără griji, într-o curte care nu era a ei, lângă niște prieteni care nu fuseseră niciodată ai mei.
„Oamenii pleacă pentru că vor liniște”, îmi spusesem atunci. Dar privind la Ticu, am înțeles că există două feluri de liniște. Este liniștea curată, aleasă, a celui care se retrage să se odihnească, și este liniștea impusă, mormântală, a celui care a fost lăsat în urmă. Doamna Sanda fusese condamnată la cea de-a doua. Ticu fusese condamnat la fel. Iar eu… eu mă complăceam în ea, numind-o „demnitate”.
– Ei, Ticu, i-am spus, mângâindu-l pe spatele unde blana albă era aspră și rară. Se pare că avem un plan pentru sâmbătă.
Sâmbătă era peste trei zile. Trebuia să organizez totul. Știam unde este căminul „Curtea Luminoasă” – era la marginea Ploieștiului, într-o zonă fostă industrială, reconvertită în cartier rezidențial. Un nume cinic pentru un loc unde oamenii erau trimiși să aștepte sfârșitul în mod organizat.
Vineri seară, băiatul meu, Radu, a sunat de la Brașov. Era o zi neobișnuită pentru el; de obicei suna duminica, scurt, între două întâlniri sau înainte de a ieși cu prietenii.
– Mamă? Ce faci? Ești bine? a întrebat el, cu vocea lui grăbită, specifică tinerilor care cred că timpul se măsoară în clipuri de treizeci de secunde.
– Sunt bine, Radu. Chiar foarte bine. Am adoptat un motan.
A urmat o pauză. Îl simțeam prin telefon cum încearcă să proceseze informația. În mintea lui, mama lui era o instituție fixă: o femeie singură, care merge la serviciu la fabrică, își plătește facturile la timp și nu face surprize.
– Un motan? Păi… de ce? Nu-ți ajunge părul pe haine? Și parca ziceai că nu vrei obligații, că vrei să fii liberă dacă vii la mine în vizită…
„Să vin în vizită”, mi-am spus în gând. Ultima dată fusesem la Brașov acum un an, de Paște, și stătusem la un hotel pentru că în apartamentul lui de două camere „era deranj”.
– Are șaptesprezece ani, Radu. Îl cheamă Ticu. Și nu mă reține de la nimic. Din contră, sâmbăta asta mergem în vizită la fosta lui stăpână, la un cămin de bătrâni.
– Mamă, tu ești sigură că ești ok? Nu cumva te simți singură și… adică, te implici în poveștile altora. Nu e treaba ta.
– Ba este treaba mea, Radu, i-am spus, cu o blândețe care l-a redus la tăcere. Este exact treaba mea. Când o să ai cincizeci de ani, o să înțelegi că cele mai importante treburi din viață sunt exact cele care nu par să fie ale tale. Ne auzim duminică, mamă. Te pup.
Am închis înainte să apuce el să mai spună ceva. A fost o senzație stranie de putere. Ani de zile fusesem cea care aștepta ca ceilalți să termine conversația, cea care spunea „da, te las, știu că ești ocupat”. Acum, eu eram cea care avea un program. Eu eram cea care trebuia să pregătească o vizită.
Capitolul III: Drumul spre „Curtea Luminoasă”
Sâmbătă dimineață a fost exact așa cum promisese prognoza: un cer de un albastru spălat, cu un soare cald, de primăvară târzie, care făcea ca până și asfaltul cenușiu din Ploiești să pară mai prietenos.
Am pregătit pachetul. Am cumpărat de la patiseria din colț plăcinte cu mere calde, din cele cu aluat fraged care miroase a scorțișoară de la o poștă. Știam de la adăpost că doamnei Sanda îi plăceau dulciurile simple. Pentru Ticu am luat o cutie specială de hrană moale, dar am pus în sacoșă și zgarda lui roșie. Era pașaportul lui către trecut.
Când am scos transportorul, Ticu a avut o clipă de ezitare. S-a retras sub masă, fixându-mă cu ochiul lui cel bun. Înțelesese că acea cutie de plastic înseamnă mutare, schimbare, adică pierdere.
– Nu te las nicăieri, Ticu, i-am spus, lăsându-mă pe genunchi în fața lui. Mergem să o vedem pe doamna Sanda. Mergem amândoi și ne întoarcem amândoi. Îți dau cuvântul meu de femeie adultă. Iar eu nu mint.
Nu știu dacă a înțeles cuvintele, dar s-a lăsat luat în brațe. Era ușor, incredibil de ușor, ca o mână de fulgi adunați într-o blană aspră. L-am așezat în transportor pe prosopul lui cel vechi, cel de la adăpost, ca să aibă un miros cunoscut.
Am luat taxiul. Șoferul, un tip tânăr cu căști în urechi, s-a uitat cam strâmb la cutia de plastic, dar n-a zis nimic. Pe măsură ce ne îndepărtam de centru și intram în zona industrială, peisajul devenea tot mai monoton. Hale metalice, depozite de materiale de construcții și, la un moment dat, o clădire nouă, cu trei etaje, vopsită într-un galben strident, înconjurată de un gard înalt de fier forjat. Pe firmă scria, cu litere aurii elegante: „Centrul Rezidențial Curtea Luminoasă”.
La poartă era o gheretă cu un paznic care citea un ziar sportiv. – La cine mergeți? m-a întrebat el, fără să ridice ochii. – La doamna Sanda Dumitrescu. Sunt programată.
A verificat o listă pe o tabletă veche, a mormăit ceva și mi-a făcut semn să intru. Curtea era mare, amenajată cu gazon impecabil și câteva bănci de lemn care păreau nefolosite. Totul era prea curat, prea steril. Lipsea viața din acel loc. Nu existau flori în ghivece puse la întâmplare, nu existau haine puse la uscat pe vreun balcon, nu exista nicio dezordine care să trădeze prezența umană. Era un hotel de tranzit unde oaspeții uitaseră să mai plece.
Am zărit-o imediat. Stătea pe ultima bancă, cea de lângă un liliac bătrân care abia înflorea. Era îmbrăcată cu un pardesiu vernil, cam mare pentru umerii ei înguști, și avea pe cap un batic cu flori albastre. În mâini strângea o batistă de pânză. Se uita fix spre aleea principală.
Când m-a văzut cu transportorul în mână, s-a ridicat atât de repede încât s-a clătinat puțin. M-am grăbit spre ea.
– Doamna Sanda? – Elena… draga mea… a șoptit ea, prinzându-mă de mâini.
Mâinile ei erau reci și noduroase, pline de pete de bătrânețe, dar strânsoarea era incredibil de fermă. S-a uitat imediat în jos, la cutia de plastic.
Am așezat transportorul pe bancă și am deschis ușița cu grijă. – Ticu, ieși, mamă. Am ajuns.
Motanul a scos mai întâi nasul roz-găbui. A mirosit aerul, a mirosit mâna mea, apoi a privit spre pardesiul vernil. A făcut un pas afară, pe scândura de lemn a băncii. Picioarele lui subțiri tremurau ușor.
Doamna Sanda s-a lăsat pe bancă și a scos un sunet care a fost jumătate plâns, jumătate râs. Nu a întins mâna imediat; știa, cu înțelepciunea celui care a trăit cu animale, că Ticu avea nevoie de timp.
– Ticușor… a spus ea încet, cu exact acel ton pe care îl auzisem la telefon. Ticușor, iartă-mă. Iartă-mă, mamă.
La auzul acelui glas direct, fără ecoul difuzorului, motanul a scos un mieunat lung, sfâșietor. S-a repezit – atât cât îi permiteau încheieturile lui bolnave – și s-a urcat direct în poala bătrânei. Și-a îngropat capul sub bărbia ei, iar ea l-a cuprins cu ambele brațe, legănându-se încet în față și în spate, pe banca aceea din curtea căminului.
Table: Destine paralele, aceleași răni
În timp ce îi priveam, am realizat cât de izbitoare era asemănarea dintre situațiile noastre, deși veneam din generații diferite:
Capitolul IV: Intriga de la recepție
Am stat pe bancă mai bine de o oră. Doamna Sanda nu-i mai dădea drumul lui Ticu din brațe, iar motanul torcea atât de tare încât părea că o să se dezmembreze. Îi scosese din buzunar câteva boabe de mâncare pe care le păstrase de la micul dejun – deși i-am spus că am adus mâncare specială, ea a insistat să-i dea din palma ei.
– Carmen a zis că adăpostul e modern, mi-a povestit doamna Sanda, uitându-se spre cer. Mi-a zis că o să aibă doctori, că o să aibă spațiu. Când am semnat actele pentru apartament, mi-a pus o foaie în față și mi-a zis: „Semnează și aici, mătușă, e pentru asigurarea medicală”. De fapt, era procura prin care îl dona pe Ticu la adăpost. Când am aflat, eram deja în mașină, în drum spre cămin. Am plâns tot drumul, Elena. Iar ea mi-a zis exact ce scria în scrisoare: „La vârsta ta, o să uiți până mâine”.
– Oamenii ca ea nu înțeleg că memoria nu stă în numărul de ani, ci în intensitatea iubirii, i-am spus, întinzându-i o plăcintă cu mere. Luați, e caldă.
A mușcat cu poftă, ca un copil care primește un premiu. – E cu scorțișoară… ca cea pe care o făcea Rada. Mulțumesc, Elena.
În acel moment, pe ușa principală a căminului a ieșit o femeie îmbrăcată într-un costum medical albastru închis. Avea o mapă în mână și venea spre noi cu pași apăsați. Era asistenta-șefă sau directoarea; emana acea autoritate rece a oamenilor care gestionează vieți ca pe niște inventare de depozit.
– Doamna Dumitrescu, a spus ea, oprindu-se în fața băncii și privind cu oximoronul perfect al unei grimase amabile și dezgustate la Ticu. Știți foarte bine că regulamentul intern interzice cu desăvârșire prezența animalelor în incinta centrului. Chiar și în curte. Din motive de igienă.
Doamna Sanda s-a strâns și mai mult în pardesiul ei, strângând motanul la piept ca și cum cineva ar fi vrut să i-l smulgă.
– Doamnă, am intervenit eu, ridicându-mă în picioare. Sunt Elena Popescu, proprietara motanului. Am venit în vizită. Regulamentul dumneavoastră interzice animalele rezidenților, dar acesta este un animal în vizită, asistat de stăpânul lui legal.
Femeia s-a uitat la mine de sus, verificându-mi hainele, poșeta, pantofii. A văzut o femeie de cincizeci și doi de ani, simplă, dar hotărâtă. – Nepoata doamnei Dumitrescu, doamna Carmen, a lăsat instrucțiuni clare la recepție: mătușa nu trebuie agitată cu trecutul. Vizitele trebuie să fie scurte și coordonate de familie. Cine v-a dat dreptul să veniți aici?
– Dreptul mi l-a dat scrisoarea din punga motanului, i-am răspuns, ridicând vocea doar atât cât să fie fermă, fără să pară că țip. Iar în ceea ce o privește pe doamna Carmen, dacă mai insistă mult cu instrucțiunile, s-ar putea ca sâmbăta viitoare să vin
