Erau aproape înghețați.
Unul dintre ei nici măcar nu mai avea putere să plângă.
Lupoaica a scos un sunet slab.
Foarte slab.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce Darina avea să-și amintească pentru tot restul vieții.
Animalul și-a împins încet botul spre mâna ei.
Ca o mamă care își încredințează copiii altcuiva.
Darina a început să plângă.
Pentru prima dată după trei ani, lacrimile nu mai veneau doar din vină.
Ci din ceva mult mai profund.
Înțelegere.
Durerea recunoștea durerea.
O mamă recunoștea o altă mamă.
Să bagi în mașină o lupoaică sălbatică de aproape cincizeci de kilograme era o nebunie.
Dar Darina nu mai gândea rațional.
A învelit puii în propria haină.
Apoi, cu un efort disperat, a tras corpul animalului spre portbagajul deschis.
Lupoaica nu s-a opus.
Doar respira din ce în ce mai greu.
— Rezistă… te rog…
Drumul până la clinica veterinară a fost un coșmar.
Viscolul devenea tot mai violent.
Darina conducea cu mâinile tremurând.
Din spate se auzeau mici scâncete.
Și respirația grea a lupoaicei.
Din când în când, femeia vorbea fără să-și dea seama.
— O să ajungem…
— Nu adormi…
— Nu-i lăsa singuri…
Ca și cum îi vorbea și ei.
Ca și cum îi vorbea lui Matvei.
Veterinarul aproape că a refuzat să-i primească.
— E un animal sălbatic! Sunteți conștientă cât de periculos este?!
Dar când a văzut starea puilor și privirea Darinei, a cedat.
Ore întregi au luptat pentru ei.
Dar la miezul nopții, medicul a ieșit încet din sala de tratament.
Și Darina a știut imediat.
— Lupoaica? a întrebat cu voce spartă.
Veterinarul a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
Femeia a închis ochii.
Și, pentru o clipă, a simțit aceeași durere ca în urmă cu trei ani.
Doar că acum…
nu mai era singură în ea.
Puii au supraviețuit.
Dar erau prea mici pentru a trăi singuri.
Autoritățile au vrut să-i trimită la un centru îndepărtat pentru animale sălbatice.
Darina s-a opus.
— O să moră fără cineva lângă ei.
— Nu îi puteți crește într-un apartament, i-au spus.
Dar ea deja luase decizia.
I-a dus acasă.
La început, totul era haotic.
Puii plângeau noaptea.
Refuzau să mănânce.
Se ascundeau.
Dar încet, ceva s-a schimbat.
În fiecare dimineață, Darina îi hrănea cu biberonul.
Îi încălzea.
Le vorbea.
Și pentru prima dată după ani întregi, apartamentul nu mai era mort.
Se auzeau pași mici.
Respirații.
Viață.
Într-o seară, unul dintre pui a venit și și-a pus capul pe genunchiul ei.
Atât.
Un gest minuscul.
Dar Darina a izbucnit în plâns.
Pentru că își dăduse seama de ceva.
Nu îi salva doar pe ei.
Și ei o salvau pe ea.
Lunile au trecut.
Puii au crescut.
Au devenit puternici.
Magnifici.
Dar complet atașați de femeia care îi salvase.
Autoritățile au revenit.
— Trebuie eliberați în sălbăticie.
Darina știa că au dreptate.
Și totuși, ideea o sfâșia.
În ziua despărțirii, a mers cu ei în pădure, departe de șosea.
Ninsoarea cădea liniștit.
Exact ca în ziua în care îi găsise.
Cei doi lupi au ezitat.
Au privit-o lung.
Apoi au dispărut printre copaci.
Dar unul dintre ei s-a întors după câțiva metri.
A rămas nemișcat.
Privind-o.
Exact cum o privise mama lui înainte să moară.
Darina a zâmbit printre lacrimi.
— Mergeți… a șoptit ea. Trăiți.
Și lupul a dispărut în pădure.
În primăvara următoare, Darina s-a întors din nou la kilometrul 114.
Cu floarea-soarelui în brațe.
Dar ceva era diferit.
Nu mai venea doar ca să sufere.
Pentru prima dată, simțea că Matvei nu ar fi vrut să moară odată cu ea.
A prins florile de cruce.
A închis ochii.
Și atunci a auzit un foșnet.
Din marginea pădurii, două siluete cenușii au apărut pentru câteva secunde între copaci.
Mari.
Puternice.
Vii.
Au privit-o în tăcere.
Apoi au dispărut.
Darina a rămas nemișcată.
Iar pentru prima dată în trei ani…
a zâmbit cu adevărat.
