Că voi râde din nou.

Că voi povesti asta ca pe o întâmplare dificilă din trecut.

Și eu le-am spus că da.

Pentru că uneori iubirea nu are nevoie de realism.

Are nevoie de speranță spusă cu voce tare.

În seara asta am încercat să îmi fac ordine în gânduri.

Dar nu se pot ordona.

Gândurile înainte de o operație nu sunt ca niște obiecte pe un raft.

Sunt mai degrabă ca niște valuri care vin unul după altul.

Frică.

Așteptare.

Întrebări.

Liniște.

Din nou frică.

Și apoi, din când în când, apare ceva mic.

Un gând simplu.

„Încă sunt aici.”

Încă sunt aici.

Încă pot să văd lumina de la lampă.

Încă pot să îmi simt respirația.

Încă pot să îmi scriu numele.

Și asta, chiar dacă pare puțin, este totuși viață.

Mâine, când voi fi dusă în sala de operație, nu știu ce voi simți în ultimele minute înainte de somn.

Poate voi număra.

Poate voi închide ochii și voi încerca să mă gândesc la ceva frumos.

Poate nu voi gândi nimic.

Dar dacă există un lucru pe care îl știu acum, în acest moment de liniște dinaintea furtunii, este acesta:

Nu sunt doar un pacient.

Sunt cineva care a iubit, a râs, a pierdut, a sperat.

Sunt toate zilele care m-au adus până aici.

Și, indiferent de ce urmează, asta nu dispare.

Mâine este o ușă.

Și astăzi este încă un moment în care o pot privi înainte să se deschidă.

Nu știu cum va fi după.

Dar știu că acum, în acest moment, respir.

Și asta este suficient pentru azi.

Related posts:

Omagiu pentru Anna: Călătoria spre un viitor luminos 💔 „Am devenit tată la 18 ani…” Omagiu Vieții și Iubirii: Călătoria noastră dincolo de umbre Dincolo de Tăcere și Lumina Amintirilor O Zi a Speranței și a Iubirii: Mesaj și Poveste pentru Cea de-a Cincea Aniversare a Ta O Călătorie Spre Stele: Povestea Unei Zile de Naștere Magice și a Regăsirii de Sine