După câteva minute aveau informația.

Mariana fusese internată de urgență după un episod cardiac sever.

Robert a privit spre Ana.

— Mergem să o vedem pe mama ta.

Ochii fetiței s-au mărit.

— Chiar acum?

— Chiar acum.

La spital, Ana a alergat pe coridor imediat ce și-a văzut mama.

Mariana era palidă și conectată la aparate.

Când și-a văzut fiica, a început să plângă.

— Ana! Unde ai fost?

Fetița s-a aruncat în brațele ei.

— Am fost la muncă pentru tine.

Mariana a rămas fără glas.

— Ce ai făcut?

— Am mers la firma ta. Am vrut să nu te dea afară.

Asistentele și medicii au întors privirea, încercând să-și ascundă emoția.

Mariana plângea.

Robert privea scena de la ușă.

Pentru prima dată în viață, toate cifrele și contractele lui păreau lipsite de importanță.

În zilele următoare a aflat adevărul.

Mariana era văduvă.

Își creștea singură fiica.

Locuiau într-o garsonieră modestă.

Femeia lucra două schimburi ori de câte ori putea.

Nu se plânsese niciodată.

Nu ceruse ajutor.

Nu cerșise compasiune.

Pur și simplu luptase.

Zi după zi.

An după an.

Singură.