A fost nevoie de patru ore de negocieri și de intervenția trupelor speciale pentru a-l scoate pe Călin din podul duplexului vecin. Nu avea arme. Avea doar saci de mâncare, pături, un laptop cu router portabil de pe care simula că este în Germania și o obsesie paranoidă care îi măcinase mintea în ultimele patru luni de izolare completă. Clacase psihic în aeroport înainte de plecare, se întorsese pe ascuns și se refugiase acolo, convins că doar stând ascuns ne poate proteja.

Au trecut șase luni de atunci. Călin este internat într-o clinică specializată de psihiatrie. Tratamentul funcționează încet, iar medicii spun că are șanse de recuperare, deși drumul este lung. Îl vizităm în fiecare duminică.

Casa din Mărăcineni am vândut-o. Nu mai puteam privi tavanul acelui hol fără să simt un fior pe șira spinării. Acum locuim într-un apartament luminos, la etajul trei, în centrul orașului. Nu mai avem pod. Avem doar ferestre mari prin care intră soarele.

Aseară, în timp ce îl adormeam pe Mihnea, el s-a cuibărit la pieptul meu. S-a uitat spre tavanul neted al camerei, apoi m-a privit cu ochii lui curați: — Mami, tati unde e acum? — Tati e la doctor, puiule. Se face bine ca să vină să se joace cu tine în parc, la soare. — E bine, a șoptit el, închizând ochii. Pentru că în patul de la spital nu mai trebuie să plângă pe ascuns.

Am stins lumina și l-am strâns în brațe. Coșmarul se terminase. Începea, în sfârșit, vindecarea.