Pentru că mă simțeam vinovată că eu pot, iar ea nu.

Pentru că voiam să repar ceva ce nici măcar nu știam că e rupt.

Vlad nu a fost de acord de la început.

Nu a ridicat vocea. Nu m-a forțat. Doar m-a privit diferit.

„Ai pierdut deja două sarcini,” îmi spusese. „Ai uitat prin ce ai trecut?”

Dar eu nu am ascultat.

Am semnat.

Am intrat în acest drum crezând că este un act de familie.

Un sacrificiu nobil.

Un început de miracol.

Și acum, nouă luni mai târziu, țineam copilul pe pieptul meu și soțul meu îmi spunea să nu-l predau.

Ușa salonului s-a deschis brusc.

Mara a intrat prima.

Îmbrăcată perfect, ca și cum venise la o sărbătoare, nu la o naștere. Rochie deschisă la culoare, machiaj impecabil, păr aranjat. În mâini ținea un ursuleț alb.

În spatele ei, Darius.

Costum scump, telefon în mână, zâmbet sigur.

Și avocata.

Rece. Profesională.

Mara s-a oprit când m-a văzut.

Și pentru o secundă, zâmbetul i-a tremurat.

„Ana… ți-au spus că trebuie să-l luăm acum. Pentru atașament.”

Vlad s-a ridicat imediat lângă pat.

„Nu.”

Un singur cuvânt.

Tăios.

Mara a clipit.

„Poftim?”

„Copilul rămâne aici până lămurim totul.”

Darius a râs scurt.

„E oboseala, Vlad. Toți suntem epuizați.”

„Nu e oboseală,” a spus el. „E o problemă serioasă.”

Mara s-a uitat la mine.

„Ana? Ce se întâmplă?”

Vocea ei era aceeași ca întotdeauna. Dulce. Frântă exact unde trebuia.

Și asta m-a speriat.

Pentru că o știam.

Mara nu plângea niciodată fără motiv.

„Nu știu,” am spus sincer. „Vlad?”

El mi-a atins umărul.

„Am primit un apel azi dimineață. De la clinică. Există o problemă cu codurile embrionilor.”

Darius s-a încordat.

„Este imposibil.”

Avocata a făcut un pas înainte.

„Fără speculații.”

Dar Vlad a scos telefonul.

Și atunci liniștea din cameră a devenit apăsătoare.

„Am dovezi.”

Mara a devenit albă.

Și pentru prima dată… nu s-a uitat la mine.

S-a uitat la Darius.

Și am înțeles imediat că ceva este greșit.

Foarte greșit.