Capitolul 4: Ziua de la lac
„Ziua aceea a început cu o tensiune care se putea tăia cu cuțitul. Tata a primit un nou apel amenințător, chiar înainte de a ieși pe ponton. Încerca să păstreze o aparență de normalitate, dar mâinile îi transpirau atât de tare încât abia putea să țină undița.
I-am spus că vreau să plecăm acasă, că trebuie să te sunăm și pe tine. El a țipat la mine, pentru prima dată atât de dur. Mi-a spus să tac și să ascult, că nu avem cum să ne întoarcem. Apoi, cerul s-a schimbat brusc. S-a ridicat un vânt rece și amenințător, așa cum se întâmplă uneori la munte. Norii au devenit negri, iar apa a început să se agite, formând valuri mici, dar violente.
Ne-am adăpostit inițial sub o mică copertină, dar Tata a primit un mesaj pe telefon. A devenit extrem de agitat, s-a ridicat în picioare și a început să meargă de colo-colo, vorbind cu o voce șoptită și furioasă. Apoi, s-a întors spre mine și mi-a spus: «Trebuie să mergem spre barcă, vine cineva care ne caută».
Am încercat să îl urmez, dar pe ponton era alunecos din cauza ploii care începuse să cadă cu putere. Am alunecat. Curentul lacului era foarte puternic în acea zi, din cauza furtunii care se forma. Am căzut în apă, iar Tata… Tata a fost acolo, Mamă. A fost la doar un metru de mine. A întins mâna, dar apoi… s-a oprit.”
Aceste rânduri m-au lovit ca o lovitură fizică în stomac. Am scăpat scrisoarea pe podea, dar m-am aplecat imediat și am ridicat-o, cu lacrimile ștergându-mi vederea.
«L-am văzut în ochi. A văzut o oportunitate. Dacă eu nu aș mai fi fost, datoriile s-ar fi șters? Sau poate acei oameni îl amenințaseră direct cu viața mea? Nu știu ce a fost în mintea lui în acea secundă, dar nu a sărit. A ezitat. Curentul era prea puternic și m-a tras înainte ca el să facă vreun gest real de salvare. Am strigat după el, l-am chemat. Dar el a rămas pe ponton, privind cum sunt dus de apă.
Apoi, după ce am fost tras spre adâncuri și am simțit cum puterile mă părăsesc, am reușit să ajung la o mică bucățică de pământ dincolo de stânci. Am ieșit la mal, înghețat și rănit, dar în viață. Am realizat că nu mă pot întoarce la el. Dacă mă întorceam, Tata m-ar fi predat celor care îl căutau, sau viața mea ar fi fost din nou în pericol.
Așa că am luat o decizie, Mamă. Am fugit în pădure. Am găsit un vechi adăpost de vânătoare în munte, despre care ne-ai povestit tu odată, din vacanțele tale de demult. Am stat acolo timp de săptămâni, mâncând fructe de pădure și bând apă dintr-un pârâu.”
Capitolul 5: Adevărul și speranța
Am citit aceste rânduri de două ori. Owen era în viață? Owen reușise să supraviețuiască?
— Doamne Dumnezeule, am scăpat un strigăt scurt, punându-mi mâinile la gură.
Doamna Dilmore s-a apropiat de mine, alarmată.
— Doamnă Popescu? Ce se întâmplă? Este în regulă?
Nu i-am putut răspunde imediat. Eram complet șocată. Owen nu murise în lac! Fusese un plan al soțului meu de a-și ascunde fiul sau de a scăpa de el? Sau Owen pur și simplu fugise de frică, crezând că tatăl său îl va lăsa să cadă în mâinile acelor oameni periculoși?
Am continuat să citesc ultimele pagini ale scrisorii.
„Mamă, știu că te gândești ce trebuie să faci acum. Nu te întoarce acasă. Tata este acolo și încearcă să pară cel mai îndurerat om din lume, dar el este cel care ne-a adus în această situație. Am reușit să cobor din munte și să ajung până în oraș, la școală, pentru că știam că doamna Dilmore este singura care mă poate ajuta. Dar știam și că dacă vin direct acasă, el m-ar putea găsi.
Am lăsat această scrisoare aici, în sertarul ei, acum câteva zile, când am venit noaptea pe furiș la școală. Apoi am plecat spre o locație sigură, pe care ți-o voi dezvălui doar ție. Te rog, vino să mă iei. Sunt la cabana veche de la marginea pădurii, cea de lângă lacul mic. Dar ai grijă, nu veni cu mașina, și nu spune nimănui. Te iubesc, Owen.”
Anunț publicitar
