— Și nu vine?

Bătrânul nu a răspuns imediat.

— Poate îi este rușine.

Mara simțea că o doare sufletul.

— Eu nu aș putea să-mi las tatăl singur.

Andrei a întors încet capul spre ea.

— Să nu spui niciodată „eu nu aș putea”. Viața schimbă oamenii în moduri ciudate.

Apoi a adăugat:

— Dar dacă poți… încearcă să nu lași iubirea pentru mai târziu.

În următoarele zile, Mara a început să-l viziteze regulat.

Îi aducea supă.

Fructe.

Ziare.

Și cel mai important, îi aducea companie.

Într-o seară, Andrei i-a întins o fotografie veche.

În imagine era un băiețel de vreo zece ani care râdea în brațele lui.

— El este?

— Da. Victor.

— Semănați mult.

Bătrânul a zâmbit cu nostalgie.

— Când era mic, mă aștepta în fiecare seară la poartă după muncă. Alerga spre mine și mă îmbrățișa de parcă eram cel mai important om din lume.

Vocea i s-a frânt puțin.

— Și acum?

El a ridicat din umeri.

— Acum probabil nici nu s-ar opri dacă m-ar vedea pe stradă.

Mara a simțit un gol în stomac.

— Nu spuneți asta.

— E adevărul.

Pentru câteva secunde, în ochii lui s-a văzut o durere atât de mare încât Mara a trebuit să privească în altă parte.

A înțeles atunci ceva important:

Cei mai singuri oameni nu sunt cei care nu au pe nimeni.

Ci cei care au avut cândva totul și au pierdut.

Într-o după-amiază, Mara l-a întrebat:

— De ce continuați să mergeți la gară?

Andrei a zâmbit slab.

— Pentru că speranța moare ultima.

— Chiar și după doisprezece ani?

— Mai ales după doisprezece ani.

Ea a început să plângă în liniște.

Bătrânul i-a atins mâna.

— Nu plânge pentru mine.

— Cum să nu?

— Pentru că am avut ceva ce mulți oameni nu au niciodată.

— Ce anume?

— Am iubit pe cineva mai mult decât pe mine însumi.

Mara nu a mai putut vorbi.

În acea seară, și-a vizitat tatăl fără să-l anunțe.

Bărbatul era surprins.

— Ce faci aici?

— Mi-era dor de tine.

El a zâmbit larg, iar pentru o clipă părea mai tânăr.

Au mâncat împreună.

Au vorbit ore întregi.

Și când Mara a plecat, tatăl ei a îmbrățișat-o mai strâns decât de obicei.

Pe drum spre casă, ea s-a gândit la Andrei.

La faptul că un străin îi schimbase viața fără să știe.

Două săptămâni mai târziu, starea bătrânului s-a agravat.

Doctorii spuneau că inima lui era foarte slăbită.

Într-o noapte, Mara a primit un telefon de la spital.

A fugit acolo imediat.

Andrei era treaz.

Dar foarte palid.

Respira greu.

Când a văzut-o, a încercat să zâmbească.

— Credeam că nu mai apuci.

— Sunt aici.

El a privit spre fereastră.

Afară ningea liniștit.

— Mara?

— Da?

— Pot să te rog ceva?

— Orice.

Bătrânul a înghițit greu.

— Dacă într-o zi îl vezi pe Victor… să-i spui că nu am fost supărat pe el.

Lacrimile au început să curgă pe obrajii ei.

— O să-i spun.

— Și să-i spui că l-am așteptat în fiecare zi.

Mara nu mai putea respira normal.

Andrei a închis ochii câteva secunde.

— Știi care e cel mai trist lucru?

— Ce anume?

— Că oamenii cred că bătrânii se obișnuiesc cu singurătatea.

Vocea lui era aproape o șoaptă.

— Dar nimeni nu se obișnuiește să fie uitat.

În acea noapte, Mara a rămas lângă el până dimineață.

I-a ținut mâna.

I-a vorbit.

I-a citit din ziar.

La răsărit, bătrânul a adormit liniștit.

Și nu s-a mai trezit.

La înmormântare au venit foarte puțini oameni.

Doi foști colegi.

O vecină.

Mara.

Și preotul.

Atât.

Nu a venit niciun fiu.

Nicio familie.

Nimeni altcineva.

În timp ce sicriul cobora încet în pământ, Mara simțea că o doare sufletul.

Se gândea la anii în care omul acela stătuse singur într-o gară, doar pentru că spera să-și mai vadă copilul o dată.

După slujbă, un avocat s-a apropiat de ea.

— Dumneavoastră sunteți Mara?

— Da.

— Domnul Andrei a lăsat ceva pentru dumneavoastră.

I-a întins un plic mic.

Cu mâinile tremurânde, ea l-a deschis.

Înăuntru era fotografia cu băiețelul din brațele lui Andrei.

Pe spate scria:

„Pentru fata care a avut timp să stea pe o bancă lângă un om pe care lumea nu-l mai vedea.”

Sub fotografie mai era o foaie.

„Uneori, oamenii care suportă cea mai grea durere sunt cei care cer cel mai puțin.

Să nu treci niciodată nepăsătoare pe lângă un om singur.

Poate că tot ce are nevoie este să simtă că încă există pentru cineva.”

Mara a izbucnit în plâns.

În aceeași seară, s-a dus direct la tatăl ei.

Bărbatul i-a deschis ușa surprins.

— Ești bine?

Fără să spună nimic, ea l-a îmbrățișat strâns.

Foarte strâns.

El a rămas nemișcat câteva secunde.

— Ce s-a întâmplat?

Mara și-a șters lacrimile.

— Am înțeles ceva important.

— Ce anume?

Ea s-a gândit la Andrei.

La banca din gară.

La ochii lui obosiți.

La cei doisprezece ani de așteptare.

Și a spus încet:

— Că oamenii nu mor doar din cauza bolilor.

Tatăl ei a privit-o atent.

— Atunci din ce?

Mara a simțit cum vocea i se frânge.

— Din singurătate. Din tăceri. Din faptul că ajung să creadă că nu mai contează pentru nimeni.

În sufragerie s-a lăsat liniștea.

Apoi tatăl ei a întins mâna și i-a mângâiat obrazul.

Exact cum făcea când era copil.

Mara a început să plângă și mai tare.

Pentru Andrei.

Pentru toți oamenii uitați.

Pentru toate telefoanele pe care nu le dăm.

Pentru toate vizitele pe care le amânăm.

Pentru toate momentele în care credem că mai avem timp.

În noaptea aceea, înainte să adoarmă, și-a deschis telefonul și a privit mult timp fotografia bătrânului.

Apoi a scris un mesaj simplu tuturor oamenilor pe care îi iubea:

„Ce faci? Mi-a fost dor de tine.”

Pentru că uneori, câteva cuvinte pot salva un suflet.

Iar alteori, cea mai mare durere din lume este să aștepți pe cineva care nu mai vine.