Credeam că mi-am îngropat una dintre gemene pe malul mării, dar prima zi de școală a fiicei mele a scos la lumină minciuna care îmi furase trei ani din viață

Partea a doua

Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.

Telefonul meu continua să vibreze în mână.

Andrei suna din nou.

Și din nou.

Și din nou.

Dar eu nu mai puteam să-i aud vocea.

Tot ce vedeam era fetița din fața mea.

Fetița pe care o plânsesem timp de trei ani.

Fetița al cărei nume fusese gravat pe o piatră funerară.

Fetița pentru care aprinsesem lumânări în fiecare aniversare.

Fetița despre care mi se spusese că a dispărut pentru totdeauna în apele mării.

Mara s-a apropiat încet de ea.

Cele două se priveau fără să înțeleagă de ce inimile lor băteau atât de tare.

— Tu chiar semeni cu mine… a șoptit Mara.

Cealaltă fetiță a dat din cap.

— Și tu cu mine.

Mi-au dat lacrimile.

Directorul școlii a intrat în clasă împreună cu secretara.

Doamna Ionescu îi explicase deja că se întâmpla ceva grav.

— Doamnă, vă rog să vă liniștiți — a spus directorul.

— Cum să mă liniștesc? Aceasta este fiica mea!

În acel moment, ușa clasei s-a deschis.

O femeie a intrat grăbită.

Avea părul prins într-o coadă și fața albă ca varul.

Elena.

Am recunoscut-o imediat.

Sora lui Andrei.

Femeia care dispăruse din viața noastră după tragedie.

Când m-a văzut, a încremenit.

Apoi privirea i-a fugit spre fetiță.

Și am știut.

Am știut înainte să spună un cuvânt.

Pentru că vinovăția îi era scrisă pe chip.

— Ana…

Vocea îi tremura.

— Cum ai putut? am întrebat.

A început să plângă.

— Lasă-mă să explic.

— Să explici ce? Cum mi-ai furat copilul?

Directorul a rămas fără cuvinte.

Profesorii se uitau șocați.

Copiii nu mai înțelegeau nimic.

Elena s-a prăbușit pe un scaun.

— Nu eu am început totul.

— Atunci cine?

A închis ochii.

Și a rostit numele pe care mă temeam să-l aud.

— Andrei.

Lumea s-a oprit.

— Nu.

— Ba da.

— Minți.

— A fost ideea lui.

Simțeam că nu mai pot respira.

— Spune adevărul!

Lacrimile îi curgeau necontrolat.

— În ziua aceea de pe plajă, Lia nu a murit.

Mara s-a strâns lângă mine.

Fetița din rochie galbenă tremura.

— Atunci unde a fost?