Emma și Ella rămăseseră lipite una de alta, cu pâinea strânsă în mâini ca și cum era singurul lor scut împotriva lumii. Pădurea din spatele cabanei nu mai părea doar liniștită. Părea atentă. Ca și cum asculta.

Am făcut un pas în față, fără să le pierd din vedere pe fetițe.

„Rămâneți aici,” le-am spus încet. Vocea mea nu era fermă. Era mai degrabă o rugăminte.

Nimeni nu răspunse.

Între copaci, ceva s-a mișcat din nou.

De data asta mai aproape.

Am simțit cum instinctul meu, cel format în ani de negocieri dure și decizii reci, îmi spune să mă opresc. Să nu merg acolo. Să mă întorc. Dar ceva mai adânc decât frica mă împingea înainte.

Pentru că numele Oliviei fusese rostit aici.

Și asta era imposibil.

Am pășit pe poteca îngustă, ascunsă printre rădăcini groase și pietre ude. Aerul s-a schimbat imediat. Era mai rece, mai greu, de parcă pădurea își ținea respirația.

La câțiva metri în față, am văzut ceva legat de un copac.

O bucată de material alb.

M-am apropiat încet.

Nu era material.

Era o panglică.

Exact genul pe care Olivia îl lega de crengile copacilor când veneam aici împreună. Spunea că sunt „semne pentru lucrurile pe care nu vrem să le pierdem”.

Inima mi s-a strâns.

Am atins panglica. Era veche, decolorată, dar încă acolo.

„Olivia…” am șoptit, fără să-mi dau seama.

Din spatele meu, am auzit pași mici.

Emma și Ella mă urmaseră.

„Nu trebuia să veniți,” am spus imediat, întorcându-mă.

Emma a clătinat din cap.

„Mama a spus să nu te lăsăm singur,” a răspuns ea.

Am simțit un fior rece.

„Mama voastră… a spus asta?”

Ella a dat din cap.

„A spus că o să fii furios. Dar că o să înțelegi când vezi tot.”

Am rămas nemișcat.

Totul devenea din ce în ce mai ireal. Două fetițe abandonate pe veranda unei cabane izolate. Îmi știau numele. Îi știau numele Oliviei. Și mă conduceau pe o potecă pe care nimeni altcineva nu o văzuse.

Am continuat să merg.

Pădurea s-a deschis brusc într-o mică poiană.

Și acolo am văzut-o.

O structură mică din lemn, ascunsă între copaci. O colibă veche, pe care nu o mai văzusem niciodată.

Dar ceva din ea îmi era teribil de familiar.

Ușa era întredeschisă.

Am făcut un pas.

Apoi încă unul.

„Nu intra singur,” a spus Emma din spatele meu.

Dar nu am mai auzit-o clar.

Pentru că pe masă, chiar în mijlocul colibei, era o cutie.

Aceeași cutie de lemn pe care Olivia o ținea încuiată în cabană și despre care spunea mereu: „Dacă o deschizi înainte de vreme, o să strici povestea.”

Mâinile mi-au tremurat când am atins-o.

Nu era încuiată.

Am ridicat capacul.

Înăuntru erau fotografii.

Zeci.

Eu și Olivia în diferite momente ale vieții noastre aici. Unele pe care nu mi le aminteam să fi fost făcute.

Și apoi… o hârtie împăturită.

Scrisul ei.

Îl recunoșteam imediat.

Am desfăcut-o.

„Dacă citești asta, înseamnă că ai venit prea târziu sau exact la timp. Am încercat să te protejez de adevăr, Ethan. Dar adevărul are felul lui de a găsi drumul înapoi.”

Respirația mi s-a blocat.

Am continuat să citesc.

„Fetele nu sunt întâmplătoare. Emma și Ella sunt legate de tine mai mult decât îți poți imagina. Nu le-am putut lăsa acolo. Știi de ce.”

Am ridicat privirea brusc.

Inima îmi bătea nebunește.

„Nu… nu e posibil,” am șoptit.

Din spatele meu, Ella a intrat în colibă și a atins marginea mesei.

„Mama a spus că o să reacționezi așa,” a spus ea liniștit.

Am dat un pas înapoi.

„Unde este mama voastră?”

Emma a răspuns, de data asta fără ezitare:

„Nu a plecat. E aproape.”

Un zgomot slab s-a auzit afară.

Pași.

De data asta, nu mici.

M-am întors brusc spre ușă.

Și în lumina slabă a serii, acolo, în prag, stătea o siluetă.

Slabă. Nemișcată.

Cu părul mai lung decât îmi aminteam.

Dar ochii…

Aceiași.

Olivia.