A trecut încă o noapte albă.

În salonul rece al spitalului, aparatele continuau să emită sunete regulate, iar lumina slabă a dimineții începea să pătrundă încet pe fereastră.

Copilașul stătea întins în pat, cu un ursuleț de pluș strâns la piept.

Avea un zâmbet mic, dar obosit.

Mult prea obosit pentru vârsta lui.

Asistenta a intrat încet în salon.

— Bună dimineața, campionule.

El a ridicat mâna și a salutat.

— Bună dimineața.

— Cum te simți astăzi?

S-a gândit câteva secunde.

— Puțin speriat.

Asistenta s-a așezat lângă el.

— De ce?

Copilul a privit pe geam.

— Pentru că nu știu când o să mă fac bine.

Uneori, cele mai grele cuvinte vin din cele mai mici suflete.

În timp ce alți copii se pregătesc pentru școală, se joacă în parc sau își aleg desenele preferate, unii copii își petrec copilăria printre perfuzii, analize, medici și tratamente.

Și, cu toate acestea, continuă să zâmbească.

Continuă să spere.

Continuă să lupte.

Mama lui a intrat în salon încercând să zâmbească.

Dar ochii o trădau.

Oboseala era prezentă.

Frica era prezentă.

Durerea era prezentă.

Totuși, în fiecare zi, își punea zâmbetul pe chip.

Pentru el.

Întotdeauna pentru el.

Copilul a întins mâna către ea.

— Mami…

— Da, iubirea mea?

— Când mă fac bine, mergem în parc?

Mama și-a mușcat buzele ca să nu înceapă să plângă.

— Da, mergem.

— Și mâncăm înghețată?

— Da.

— Și ne jucăm până se face noapte?

Lacrimile au început să-i curgă.

— Da, puiul meu.