🤍 „Azi ar fi trebuit să fie zgomot…”

Azi ar fi trebuit să fie zgomot.

Un zgomot blând, cald, familiar.

Mesaje.

Apeluri.

Nume rostite cu bucurie.

Și acea frază simplă pe care o auzi într-o zi importantă:

„Felicitări!”

Și totuși…

aici este liniște.

O liniște care nu este goală, dar este grea.

O liniște care nu vine din absența oamenilor, ci din absența așteptărilor împlinite.

Sunt într-un pat de spital.

Și pentru prima dată, în loc să simt că trăiesc un moment important…

simt că îl trăiesc singură.

Fiul meu doarme lângă mine.

Înfășurat într-o pătură prea mare pentru corpul lui mic.

Respiră liniștit.

Atât de liniștit încât uneori îmi este teamă să nu visez.

Îl privesc și încerc să înțeleg cum poate ceva atât de mic să însemne atât de mult.

Cum poate o viață atât de fragilă să devină centrul întregii mele lumi.

El este motivul pentru care am trecut prin frică.

Prin durere.