Am rămas blocată câteva secunde, privind ecranul.
„O voi face cu O SINGURĂ condiție.”
Degetele mi-au tremurat pe mouse. Nu era refuz. Nu era acceptare simplă. Era ceva între cele două, ceva care mă făcea să simt că povestea mea tocmai luase o direcție pe care nu o mai controlam.
Am scris repede:
„Ce condiție?”
Răspunsul a venit în mai puțin de două minute.
„Niciodată să nu-mi ceri să te mint în fața ta. Dacă fac asta, trebuie să fie real pentru tine, chiar dacă e fals pentru ceilalți.”
Am clipit.
Era o frază ciudată. Aproape paradoxală.
Am recitit-o de trei ori.
Apoi am închis laptopul.
Pentru prima dată după diagnostic, am simțit ceva diferit de frică sau durere: curiozitate.
Numele lui era Adrian.
Avea 31 de ani, era actor de teatru și făcea reclame mici pentru a supraviețui. Când a venit în ziua în care ne-am întâlnit, nu părea deloc genul de om care ar accepta așa ceva.
Purta o geacă neagră simplă și avea privirea obosită a cuiva care văzuse prea multe povești triste.
— Deci tu ești… a spus el, oprindu-se.
Nu a terminat propoziția.
Nu era nevoie.
Am dat din cap.
— Da.
A tăcut o clipă, apoi a întrebat direct:
— Cât timp?
— Doctorul spune… între șase luni și un an.
Nu a reacționat dramatic. Nici milă exagerată. Nici acea privire pe care oamenii o folosesc când vor să pară buni, dar de fapt se retrag încet.
Doar a dat din cap.
— În regulă.
Atât.
Fără promisiuni mari. Fără discursuri.
Și dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam, asta m-a liniștit.
Primele luni au fost ciudate.
Nu juca rolul de „logodnic” cum mi-aș fi imaginat. Nu mă ținea de mână prea mult. Nu îmi spunea lucruri false de genul „totul va fi bine”.
În schimb, întreba:
— Ai mâncat azi?
— Te doare?
— Vrei să stăm în liniște?
Și uneori, liniștea era mai suportabilă decât orice cuvânt.
Logodna noastră falsă a devenit rapid o poveste reală pentru toți ceilalți.
Familia mea era fericită. Mama plângea de emoție când îl vedea cum mă ajută să urc scările. Tatăl meu îl plătea fără ezitare, ca și cum plătea pentru o salvare.
Toată lumea vedea un cuplu îndrăgostit.
Nimeni nu vedea contractul din spate.
Dar ceva a început să se schimbe.
Nu în poveste.
În mine.
Într-o seară, îl priveam cum citea lista invitaților și corecta nume cu grijă, când am spus:
— De ce ai acceptat cu adevărat?
S-a oprit.
Nu s-a uitat imediat la mine.
— Ți-am spus.
— Nu, am spus. Adevăratul motiv.
A închis foaia.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam:
— Pentru că am văzut poza ta.
Am ridicat sprâncenele.
— Ce poză?
— De la spital. Când ai postat despre diagnosticul tău. Ai scris că vrei să mai apuci o nuntă, chiar dacă nu va fi perfectă.
Am înghițit în sec.
— Și?
El a ridicat din umeri ușor.
— Și am crezut că e cea mai sinceră propoziție pe care am citit-o vreodată.
Nunta se apropia.
Rochia era gata.
Locația era decorată.
Invitații confirmaseră.
Totul era perfect… într-un mod absurd.
Dar cu două săptămâni înainte de eveniment, ceva s-a întâmplat.
Am primit un mesaj.
De la fostul meu logodnic.
„Trebuie să vorbim. Am făcut o greșeală.”
Am rămas uitându-mă la telefon mult timp.
Apoi i-am arătat mesajul lui Adrian.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.
Nu era gelozie.
Era ceva mai rece.
— Vrei să-l vezi? a întrebat.
Am ezitat.
— Nu știu.
A dat din cap.
— Atunci nu-l vedea.
Simplu.
Dar în acea seară, pentru prima dată, am simțit că acel „contract” dintre noi începea să aibă fisuri.
Fostul meu logodnic a apărut oricum.
În fața casei.
Cu flori.
Cu ochi obosiți.
