„A fost dată afară ca o hoață… dar când copiii au fugit spre ea strigând «mamă», totul s-a schimbat.”

Valiza lovea asfaltul.

Trac… trac… trac…

Sunetul acela simplu devenise un ecou dureros, repetitiv, care îi bătea în tâmple ca o amintire pe care nu o putea opri. Clara mergea fără să se uite înapoi. Dacă ar fi făcut-o, știa că ar fi cedat. Și nu avea voie să cedeze. Nu după tot ce se întâmplase.

Încă purta mănușile de curățenie. Ude. Reci. Lipite de piele. Nici măcar nu avusese timp să le scoată. Fusese alungată atât de repede încât nici nu realizase că încă le are pe mâini.

— Ieși din casa mea. Acum.

Vocea lui Alejandro îi răsuna în minte, tăioasă, fără urmă de îndoială. Nu fusese furios. Și asta durea și mai mult. Fusese convins.

Un ceas dispăruse.

Atât.

Și, în câteva secunde, trei ani din viața ei dispăruseră odată cu el.

Nu întrebări.
Nu explicații.
Nu șansa de a se apăra.

Doar verdictul:

„Hoață.”

Clara își strânse mai tare mânerul valizei. Simțea cum i se rupe ceva în piept, dar mergea înainte. Pentru că, dacă se oprea… dacă își dădea voie să simtă… nu ar mai fi putut pleca niciodată.

Pentru că nu casa o durea cel mai tare.

Ci copiii.

Lucas și Mateo.

Gemenii pe care îi crescuse ca pe ai ei.