Am alergat pe hol înainte să apuc să respir corect.

Fiecare pas îmi suna în urechi ca un ecou exagerat, de parcă casa întreagă se trezise odată cu mine. Lumina slabă de pe hol se întindea pe pereți ca niște umbre deformate, iar ușa camerei ei părea mai departe decât era în realitate.

Când am ajuns, nu am ezitat.

Am împins ușa brusc.

„IEȘI AFARĂ!” am strigat, fără să mă gândesc la Ellie.

Camera era liniștită.

Prea liniștită.

Patul era neatins.

Jucăriile erau la locul lor.

Nimic mișcat.

Doar lumina aceea caldă de veghe, aceeași ca în fiecare noapte.

Ellie s-a ridicat ușor în pat, speriată de vocea mea.

„Mami…?”

Am rămas blocată în prag.

Camera era goală.

Dar aplicația de pe telefon îmi arăta altceva.

Am deschis-o cu mâini tremurânde.

Și l-am văzut.

Încă acolo.

Bărbatul.

Stând lângă pat.

Înregistrarea era clară, mai clară decât înainte, ca și cum sistemul se adaptase.

Nu făcea nimic amenințător.

Doar stătea.

Între pat și fereastră.

Privind.

Direct spre Ellie.

Am simțit cum îmi cedează genunchii.

„Nu…” am șoptit.

M-am întors instinctiv spre pat.

Dar acolo nu era nimeni.

Doar Ellie, trezită, frecându-și ochii.

„De ce țipi?” a întrebat ea somnoros.

Am ridicat telefonul spre ea.

„Îl vezi? Îl vezi pe domnul Tom?”

Ea s-a uitat la ecran.

A înclinat capul.

Și a zâmbit.

„E aici când tu nu-l cauți.”

Mi s-a uscat gâtul.

„Ellie… ascultă-mă. Nimeni nu are voie în camera ta. Nimeni.”

Zâmbetul ei a dispărut puțin.

„Dar el nu intră ca ceilalți oameni.”

Am simțit un fior rece în spate.

„Ce vrei să spui?”

Ellie a arătat spre colțul camerei.

„El apare acolo.”

Am întors imediat capul.

Colțul era gol.

Dar ceva în aer părea diferit.

Ca o tensiune invizibilă.

Ca atunci când simți că nu ești singur, chiar dacă nu vezi pe nimeni.

Am ieșit rapid și am aprins toate luminile din casă.

Apoi m-am întors la ea.

„Rămâi aici.”

„Unde mergi?”

„Să verific casa.”

Dar înainte să ies din cameră, Ellie a spus încet:

„Nu-l speria iar.”

M-am oprit.

„De ce?”

Ea s-a uitat la mine cu o seriozitate pe care nu o mai văzusem la ea.

„Pentru că data trecută… a fost trist când ai strigat.”

Și atunci am simțit ceva care nu mai era doar frică.

Era confuzie.

Pentru că Ellie nu părea speriată.

Nu părea în pericol.

Părea… conectată.

Ca și cum acest „domn Tom” nu era un intrus.

Ci ceva ce ea acceptase deja ca parte din viața ei.

Am coborât în sufragerie.

Am verificat ușile.

Încă încuiate.

Ferestrele.

Închise.

Alarma.

Activă.

Nimic nu era forțat.

Nimic nu avea sens.

M-am așezat pentru o secundă pe marginea canapelei.

Și pentru prima dată, m-am întrebat ceva ce evitam să gândesc:

Dacă nu e cineva fizic?

Dacă nu e o intrare?

Dacă nu e ceva ce pot opri cu o ușă încuiată?

Telefonul a vibrat.

Înregistrarea încă rula.

Am redeschis aplicația.

Și am observat ceva ce nu văzusem înainte.

Bărbatul nu avea față clară.