Dar adevărata emoție avea să vină câteva zile mai târziu.
Când bandajele au fost îndepărtate, Petrică a clipit de mai multe ori.
Lumina îl deranja.
Apoi și-a întors capul încet.
Privirea lui s-a oprit asupra unei femei care plângea lângă pat.
— Tu ești? a întrebat el.
Anya tremura.
— Da, iubitul meu. Eu sunt.
Băiatul a privit-o lung.
Era prima dată când îi vedea chipul.
Prima dată când putea asocia vocea pe care o iubise toată viața cu un zâmbet, cu niște ochi și cu o față.
Petrică a început să plângă.
— Ești exact cum mi-am imaginat.
Anya nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
L-a strâns în brațe și l-a sărutat pe frunte.
În acel moment, toți anii de sacrificii, toate nopțile nedormite și toate greutățile au căpătat sens.
Ani mai târziu, Petrică a devenit profesor pentru copii cu deficiențe de vedere.
Îi învăța să nu renunțe niciodată și le spunea mereu aceeași poveste:
— Când eram mic, am fost găsit sub un pod. Toată lumea credea că sunt singur. Dar Dumnezeu mi-a trimis o mamă.
Iar de fiecare dată când rostea aceste cuvinte, se uita spre Anya, aflată în primul rând.
Pentru că, deși ea îl salvase din frig în acea noapte, adevărul era că își salvaseră unul altuia viața.
Și aceasta a fost cea mai mare minune dintre toate.





