Am găsit sub un pod un băiețel orb de trei ani, abandonat în frig. Nimeni nu-l voia. Așa că l-am luat acasă și l-am crescut ca pe copilul meu

Anii au trecut mai repede decât și-ar fi imaginat Anya.

Petrică a crescut într-un băiețel blând, curios și surprinzător de puternic. Deși nu putea vedea lumea, părea să o înțeleagă mai bine decât mulți oameni care aveau ochii sănătoși.

Învățase să recunoască florile după miros, oamenii după pași și emoțiile după tonul vocii. Anya era uimită în fiecare zi de felul în care copilul se adapta la tot ceea ce viața îi oferea.

Nu a fost ușor.

Au existat nopți în care Petrică plângea din cauza durerilor. Zile în care alți copii râdeau de el. Momente în care Anya se întreba dacă va putea să-i ofere tot ceea ce avea nevoie.

Dar de fiecare dată când oboseala o copleșea, băiețelul îi lua mâna și îi spunea:

— Nu fi tristă, mamă. Eu sunt fericit.

Aceste cuvinte îi dădeau puterea să meargă mai departe.

Când Petrică a împlinit zece ani, un medic venit din capitală a vizitat centrul medical unde lucra Anya. După o consultație atentă, specialistul a spus ceva ce părea imposibil:

— Există o operație experimentală. Nu pot promite nimic, dar există o șansă.

O șansă.

Anya s-a agățat de acel cuvânt cu toată ființa ei.

Problema era costul.

Operația costa mai mult decât câștiga ea în câțiva ani.

Cu toate acestea, nu a renunțat.

A început să economisească fiecare bănuț. A lucrat ore suplimentare. A vândut lucruri la care ținea. Oamenii din sat, care altădată o criticaseră, au început să o ajute.

Pentru prima dată, întreaga comunitate era unită pentru Petrică.

În ziua operației, Anya stătea pe holul spitalului cu mâinile împreunate.

Orele treceau greu.

În cele din urmă, chirurgul a ieșit din sala de operație.

— Intervenția a reușit, a spus el.

Anya a izbucnit în lacrimi.