Anei îi era doisprezece ani. De când se știa, trăise aici împreună cu mama ei…

O tăcere apăsătoare și un dor care nu se stinge

Pentru Ania, viața s-a împărțit brusc în două: perioada luminoasă în care râsetele tatălui ei umpleau curtea și realitatea cenușie de acum, în care absența lui lăsa urme adânci în sufletul familiei. Constructor de meserie, tatăl ei plecase dincolo de Urali, în taigaua pustie, cu promisiunea unei vieți mai bune. Însă telefoanele s-au oprit brusc, iar în locul veștilor vesele s-a așternut o liniște grea, sufocantă.

În timp ce mama muncea până la epuizare, împărțindu-se între școală și magazin pentru a asigura strictul necesar, casa devenise un loc al umbrelor și al așteptării. Vecinii șușoteau cu răutate, dar Ania refuza să creadă că tatăl ei le-ar fi părăsit de bunăvoie. Simțea că s-a întâmplat ceva rău, iar singurătatea serilor o împingea să își dorească cu disperare un prieten adevărat — un suflet viu care să o aștepte și să îi aline dorul.