Astăzi este o zi pe care nu o voi uita niciodată.

Când asistenta a scos ultimul ac și a spus zâmbind: „Gata, ai terminat”, am rămas nemișcată câteva secunde.

Nu am plâns imediat.

Nu am zâmbit.

Doar am privit în gol.

Pentru că în acel moment nu vedeam salonul.

Nu vedeam aparatele.

Nu vedeam perfuziile.

Vedeam toate lunile prin care trecusem.

Toate nopțile în care m-am întrebat dacă voi mai apuca să văd un alt răsărit.

Toate diminețile în care mă priveam în oglindă și nu mă mai recunoșteam.

Cancerul nu îți atacă doar corpul.

Îți atacă speranța.

Îți atacă încrederea.

Îți atacă visurile.

Îți fură somnul și îți transformă fiecare zi într-o luptă.

Îmi amintesc prima ședință de chimioterapie.

Am intrat în spital tremurând.

Încercam să par puternică.

Încercam să-i liniștesc pe cei dragi.

Dar adevărul este că eram îngrozită.

Nu știam ce mă așteaptă.

Nu știam dacă voi rezista.

Nu știam dacă voi mai fi aceeași persoană.

Apoi au început tratamentele.

Grețurile.

Oboseala.

Durerea.

Zilele în care nici măcar nu aveam putere să mă ridic din pat.

Au fost momente când am vrut să renunț.

Momente când plângeam în liniște, fără să mă vadă nimeni.

Momente când mă întrebam:

„De ce eu?”

Dar de fiecare dată apărea ceva care mă făcea să continui.

O îmbrățișare.

Un mesaj.

O rugăciune.

O mână întinsă.

Sau pur și simplu dorința de a mai trăi încă o zi.