Astăzi este ziua mea de naștere, dar părinții mei nu sunt acasă. Bunica mi-a făcut o prăjitură — și a fost singura care și-a amintit de mine
Astăzi m-am trezit mai devreme decât de obicei.
Nu pentru că a sunat ceasul.
Ci pentru că în casă era liniște.
Acea liniște grea, care nu e nici odihnitoare, nici calmă. E genul de liniște care îți amintește că lipsește ceva.
Sau cineva.
Am stat câteva secunde în pat, uitându-mă la tavan. Apoi mi-am amintit.
Astăzi este ziua mea de naștere.
Am împlinit ani pe care nu i-am simțit venind. Nu pentru că sunt mulți, ci pentru că de ceva timp zilele se amestecă între ele: școală, teme, mese grăbite, conversații scurte.
Dar azi ar fi trebuit să fie diferit.
Pentru că, în mintea mea, ziua de naștere înseamnă familie.
M-am ridicat încet și am coborât scările.
Casa era goală.
Niciun miros de cafea.
Niciun râs.
Nici muzică.
Doar ceasul de pe perete și frigiderul care bâzâia ușor.
Am deschis telefonul.
Nicio notificare.
Niciun „La mulți ani”.
Niciun mesaj.
Am simțit ceva mic strângându-mi pieptul, dar am încercat să îl ignor.
„Poate sunt ocupați”, mi-am spus.
„Poate vin mai târziu.”
Bunica
Am auzit ușa bucătăriei.
Bunica era acolo.
Ca întotdeauna.
Purta șorțul ei vechi cu flori, părul prins în coc și mâinile pline de făină.
Pe masă era o prăjitură.
Simplă.
Dar frumoasă.
Cu glazură ușor imperfectă și câteva fructe deasupra.
— La mulți ani, puiule, a spus ea zâmbind.
Și în acel moment am simțit că îmi vine să plâng.
Pentru că era prima voce care îmi spusese asta azi.
Am mers spre ea și am îmbrățișat-o strâns.
Ea a râs încet.
— Hai, nu mă strânge așa tare, că-mi cade prăjitura.
Dar nu s-a mișcat.
Nu m-a respins.
Doar m-a ținut și ea, mai încet.
Mai cald.
— Nu sunt părinții acasă? a întrebat ea după un moment.
Am clătinat din cap.
— Au spus că vin mai târziu.
Bunica nu a comentat.
Dar am văzut ceva în privirea ei.
Nu supărare.
Nu judecată.
Ci o tristețe liniștită, de om care a văzut deja prea multe.
Așteptarea
Am stat la masă.
Prăjitura era în fața mea.
Bunica a tăiat prima felie.
— Gustă, a spus ea.
Am gustat.
Era simplă.
Poate chiar imperfectă.
Dar era… bună.
Pentru că era făcută de ea.
Pentru mine.
— Știi, a spus bunica încet, când eram de vârsta ta, ziua de naștere nu era mare lucru.
Am ridicat privirea.
— De ce?
Ea a zâmbit.
— Pentru că oamenii nu aveau timp de sărbători. Aveau timp doar de supraviețuit.
Am tăcut.
