Skip to content
ADVERTISEMENT
ADVERTISEMENT
Astăzi, eu și tatăl meu suntem din nou unul lângă altul… dar nu așa cum mi-am imaginat
Timpul are un mod ciudat de a vindeca rănile, dar uneori cicatricile rămân atât de adânci încât uităm cum arăta pielea noastră înainte de a fi rănită. Astăzi, soarele trece palid prin ferestrele spitalului, luminând chipul omului care, odinioară, era universul meu întreg, iar mai apoi, marele meu absent. Stăm unul lângă altul după cincisprezece ani de tăcere asurzitoare, cincisprezece ani în care întrebările mele au rămas fără răspuns și furia mea s-a transformat, treptat, într-o resemnare rece. Nu suntem la o masă festivă, nici la o nuntă, ci într-o rezervă mică unde singurul sunet care umple spațiul este ritmul sacadat al aparatelor care îl țin legat de această lume.
Anunț publicitar
ADVERTISEMENT
