Avocatul Marin a așezat fotografia pe masă și a început să citească scrisoarea.

În încăpere s-a făcut liniște.

„Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt aici. Și, așa cum am bănuit, unii dintre voi au venit nu pentru mine, ci pentru ceea ce am lăsat în urmă.”

Victor a oftat iritat.

— Hai să terminăm odată cu teatrul ăsta.

Avocatul l-a ignorat și a continuat.

„Andrei nu este servitorul meu. Nu a fost niciodată. Este copilul care mi-a redat demnitatea atunci când propria mea familie m-a abandonat.”

Sorina a devenit palidă.

„În ultimii doi ani, aproape nimeni nu m-a vizitat. În schimb, Andrei a venit în fiecare zi. Mi-a făcut cumpărături, mi-a citit scrisorile, mi-a reparat ceasul vechi, mi-a schimbat becurile și, mai ales, m-a făcut să nu mă simt singură.”

Andrei ținea caietul la piept, fără să scoată un cuvânt.

„Dar acesta nu este cel mai important lucru.”

Avocatul a luat plicul albastru.

— Doamna Clara mi-a cerut să prezint anumite documente.

Le-a întins pe masă.

Erau extrase bancare, copii ale unor împuterniciri și mai multe rapoarte semnate de ea.

Victor s-a ridicat imediat.

— Ce înseamnă asta?