Brățara Destinului: Umbra Clarei și Răscumpărarea lui Henrique

Partea a II-a: O noapte fără somn

Henrique stătea în biroul său de la etajul 25, privind luminile orașului care sclipeau ca niște diamante reci. În mână ținea scrisoarea Clarei. „Trebuie să dispar ca să te protejez…” – aceste cuvinte, care odinioară i se păruseră o scuză melodramatică a unei femei care voia să fugă de responsabilitatea unei relații serioase, acum îi sfâșiau inima.

Brățara de la mâna Sofiei era dovada. Nu era un model de serie; el însuși o desenase și o comandase la un bijutier artizan, cerând ca pe plăcuța de argint să fie gravate coordonatele locului unde se sărutaseră prima dată: malul lacului Herăstrău, sub un cireș înflorit.

— Dacă Sofia are șapte ani… calculă Henrique, simțind cum îi îngheață sângele, înseamnă că s-a născut la scurt timp după ce Clara a plecat.

Nu mai putea aștepta până dimineață. Golul acela din piept, pe care încercase să-l umple cu achiziții de companii și mașini sport, s-a transformat într-o flacără de furie și vinovăție. Cum de nu o căutase mai bine? De ce lăsase mândria să-i dicteze tăcerea?

Partea a III-a: Drumul spre periferie

A doua zi, Henrique nu s-a dus la cimitir cu mașina lui obișnuită, un bolid care ar fi atras priviri nedorite. A luat un taxi și a așteptat-o pe Sofia la poartă. Când micuța a apărut, purtând aceiași pantofi uzați, Henrique a simțit o dorință aprigă de a dărâma zidurile nedreptății.

— Sofia, du-mă la mama ta. Vreau să o ajut, i-a spus el, încercând să-și îndulcească vocea aspră de om de afaceri.

Fetița a ezitat, dar privirea caldă a bărbatului și promisiunea medicamentelor au convins-o. Au mers spre marginea cartierului Ferentari, într-o zonă de case dărăpănate, unde timpul părea să fi stat în loc. Sofia s-a oprit în fața unei barăci din scânduri și tablă, care se sprijinea de un zid de beton.

— Mama? Am adus pe cineva. E domnul bun de ieri.

Henrique a intrat, aplecându-și capul sub pragul jos. Aerul mirosea a umezeală și a ceai de tei. Pe un pat improvizat, acoperită cu o pătură veche, stătea o femeie. Era slabă, cu pomeții ieșiți în afară, dar când a deschis ochii, Henrique a simțit că se prăbușește. Erau ochii Clarei. Cei care îi luminaseră viața cu un deceniu în urmă.

— Henrique? a șoptit ea, vocea fiind doar o umbră a celei de altădată. Nu trebuia… nu trebuia să ne găsești.

Partea a IV-a: Secretul întunecat al familiei

Henrique s-a așezat pe marginea patului, ignorând praful, și i-a luat mâna fierbinte de febră. — De ce, Clara? De ce ai trăit așa? De ce nu mi-ai spus de ea? a întrebat el, arătând spre Sofia, care privea de la ușă.

Clara a început să plângă, lacrimi grele rostogolindu-se pe obrajii ei supți. Povestea a ieșit la iveală bucată cu bucată, ca un puzzle al groazei. Rafael, fratele ei, nu avusese doar datorii de jocuri de noroc. El fusese implicat într-o rețea de spălare de bani care folosea firmele tatălui lui Henrique fără ca acesta să știe. Când tatăl lui Henrique a început să suspecteze ceva, Rafael l-a amenințat că, dacă nu tace, o va ucide pe Clara și pe „bastardul” pe care îl purta în pântece.

— Rafael a murit într-un accident acum doi ani, a explicat Clara printre hohote de plâns. Dar oamenii pentru care lucra nu au uitat. Mi-au luat tot. Casa, actele, liniștea. M-am ascuns aici ca să o protejez pe Sofia. Am vrut ca ea să fie invizibilă pentru ei. Brățara… e singurul lucru pe care nu l-am putut vinde. Era singura dovadă că am fost iubită.

Henrique a simțit o furie rece. Tatăl său murise de „infarct”, dar acum se întreba dacă nu cumva presiunea amenințărilor lui Rafael nu fusese adevărata cauză. Familia lui fusese distrusă de umbrele pe care el le ignorase, crezând că banii oferă imunitate.