Când am descoperit că lipseau 150 de lei, nu pierderea m-a durut cel mai tare. M-a durut gândul care mi-a trecut prin minte despre un copil care nu făcuse nimic rău
Stăteam la masa din bucătărie cu portofelul deschis în fața mea.
Lumina dimineții intra prin perdelele albe și se așeza peste lemnul vechi al mesei, aceeași masă la care eu și soția mea băuserăm cafeaua împreună timp de aproape patruzeci de ani.
Acum eram singur.
Cafeaua era doar a mea.
Liniștea era doar a mea.
Și, în dimineața aceea, și grija era doar a mea.
Am numărat banii încă o dată.
O bancnotă de 50 de lei.
Câteva bancnote mici.
Dar bancnota de 200 de lei dispăruse.
Am închis ochii pentru o clipă și am încercat să-mi amintesc.
Apoi mi-am adus aminte.
Cu o zi înainte venise Ana să tundă iarba.
Fata de paisprezece ani care locuia pe strada vecină.
Fata care mă ajuta de câteva luni cu lucrurile pe care eu nu le mai puteam face singur.
Aveam șaptezeci și doi de ani.
Spatele mă durea aproape permanent.
Genunchii protestau la fiecare scară.
Iar grădina, care odinioară era mândria mea, devenise o luptă pe care nu o mai puteam câștiga singur.
Ana apăruse într-o zi la poartă.
Avea o bicicletă veche, albastră, și un zâmbet timid.
— Mama a spus că poate aveți nevoie de ajutor prin curte.
De atunci venea regulat.
Tundea iarba.
Aduna frunzele.
Mătura aleea.
Și nu se plângea niciodată.
Pentru fiecare zi de muncă îi dădeam 50 de lei.
Nu era mult.
Dar pentru mine era o sumă corectă.
Pentru ea era un ajutor.
Cu o zi înainte însă fusesem neatent.
Mă durea spatele.
Mă gândeam la consultația de la medic.
La medicamente.
La facturi.
Am scos o bancnotă din portofel fără să mă uit bine.
I-am întins-o.
Ea a mulțumit și a plecat.
Iar acum, privind portofelul, am înțeles că îi dădusem 200 de lei în loc de 50.
Diferența era de 150 de lei.
Nu era o avere.
Dar nici puțin.
Mai ales pentru cineva care trăia din pensie.
Am rămas mult timp privind masa.
Și atunci a apărut acel gând.
Un gând urât.
Un gând care m-a lovit înainte să-l pot opri.
„Probabil nu îi va aduce înapoi.”
Imediat după aceea am simțit rușine.
Pentru că nu Ana făcuse ceva greșit.
Eu greșisem.
Eu fusesem neatent.
Și totuși primul meu impuls fusese să mă îndoiesc de ea.
M-am ridicat greu și m-am dus până la fereastră.
Curtea era goală.
Vântul mișca încet crengile mărului bătrân.
Mi-am amintit de soția mea.
Maria.
Dacă ar fi fost acolo, probabil m-ar fi certat.
Îi auzeam aproape vocea.
— Gheorghe, nu judeca oamenii înainte să le dai șansa să facă ce este corect.
Ea avea mereu mai multă încredere în oameni decât mine.
Poate de aceea era atât de iubită.
Poate de aceea îmi lipsea atât de mult.
Am oftat.
Mi-am spus că dacă Ana păstra banii, nu aveam să-i cer înapoi.
Greșeala fusese a mea.
Povestea se termina acolo.
Sau cel puțin așa credeam.
O oră mai târziu a sunat soneria.
O dată.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Insistent.
M-am ridicat încet.
Am traversat holul.
Am deschis ușa.
Ana era în fața mea.
Respira greu.
Fața îi era roșie.
Părul îi era lipit de frunte de transpirație.
Bicicleta era rezemată de gard.
În mâna dreaptă ținea o bancnotă de 200 de lei.
Șifonată.
Strânsă puternic între degete.
— Domnule Ionescu…
— Da?
— Cred că ieri mi-ați dat prea mulți bani.
Mi-a întins bancnota.
Atât de simplu.
Atât de firesc.
Ca și cum nici nu exista altă variantă.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Cum ai observat?
— Mama a găsit banii când a vrut să spele hanoracul.
— Și?
— Mi-a spus să vin imediat.
Am privit-o.
Adidașii ei erau uzați.
Hanoracul era vechi.
Bicicleta părea gata să se destrame.
Copilul acesta avea sute de motive să păstreze banii.
Și totuși era aici.
— Ana…
— Da?
— De ce i-ai adus înapoi?
Ea m-a privit surprinsă.
— Pentru că nu sunt ai mei.
Atât.
Fără explicații complicate.
Fără lecții.
Fără încercarea de a impresiona pe cineva.
Doar adevărul.
Am invitat-o înăuntru.
La început a refuzat.
Apoi a acceptat.
I-am pus un pahar cu suc și câțiva biscuiți pe masă.
Stătea rigidă pe scaun.
De parcă se temea să nu murdărească ceva.
— Relaxează-te, am spus.
A zâmbit timid.
— Încerc.
Am râs.
Era prima dată când o vedeam zâmbind cu adevărat.
Am început să vorbim.
Mi-a povestit despre școală.
Despre mama ei.
Despre faptul că îi plăcea matematica.
Despre profesorul care îi împrumuta cărți.
Despre visul ei de a deveni medic veterinar.
— Îți plac animalele?
— Foarte mult.
— Ai vreun animal acasă?
Zâmbetul i s-a stins.
— Nu.
— De ce?
— Nu ne permitem.
Am simțit un nod în gât.
Pentru că răspunsul a venit atât de natural.
De parcă era obișnuită să renunțe la lucruri.
Prea obișnuită.
Pentru vârsta ei.
-
Anunț publicitar
