Când fiica mea a întâlnit la școală o fetiță cu același chip, am înțeles că durerea de acum șase ani nu fusese o tragedie, ci o crimă
Capitolul I: Oglinda din curtea școlii
„Mami, de ce fetița aceea are fața mea?” Mara m-a tras de mână atât de brusc, încât aproape am scăpat cutia cu prăjituri pe care o adusesem pentru prima ei zi la Academia St. Margaret’s. În jurul nostru, curtea școlii forfotea de părinți eleganți și copii în uniforme gri. Clădirea de cărămidă roșie părea desprinsă dintr-un album vechi, dar eu nu mai vedeam nimic. La trei metri în fața noastră stătea o fetiță identică cu Mara. Aceiași ochi căprui, migdalați, aceeași gură mică și același mod de a strânge breteaua ghiozdanului.
Cuvântul „soră” m-a lovit direct în piept. Cu șase ani în urmă, într-o noapte albă de spital, născusem gemene. Pe prima, Mara, am auzit-o plângând. Despre a doua mi s-a spus că a murit înainte să respire. „Nu te mai uita în urmă, Irina. Fii recunoscătoare”, îmi repetase soacra mea, Doina. Soțul meu, Victor, plânsese tăcut, refuzând ulterior să mai discutăm sau să cerem dosarul medical, acuzându-mă că mă distrug singură. Acceptasem minciuna pentru că durerea era prea mare.
Acum, fetița necunoscută a făcut un pas spre noi, confirmând că are șase ani și că o cheamă Ana. Mi s-au înmuiat genunchii. Ana era numele pe care îl alesesem în secret, șoptit doar în dormitor alături de Victor. O femeie blondă, elegantă, numită Claudia Munteanu, a apărut panicată lângă ea. Când Mara și Ana și-au tras gulerul cămășilor, arătând același semn în formă de stea pe umărul drept, totul s-a prăbușit.
Trădarea care prinde contur
În timp ce o somam pe Claudia să-mi spună de unde a adoptat copilul, în curte a apărut Victor. Nu s-a mirat, nu a întrebat nimic, ci doar a înlemnit. În acea secundă, privind panica din ochii lui și familiaritatea cu care Claudia i s-a adresat cu un simplu „Tu?”, am înțeles complotul oribil: fetița mea nu murise. Fusese vândută sau dată chiar de tatăl ei.
