CONTINUAREA ORIGINALĂ

Diane a intrat în salon cu ochii înlăcrimați și cu o expresie de victimă perfect exersată.

— Ava! Slavă Domnului că ești bine! Am fost atât de speriată!

Am întors încet capul spre ea. Eram prea slăbită ca să vorbesc.

Unul dintre polițiști a făcut un pas înainte.

— Doamnă Hayes, vă rugăm să rămâneți aici.

Ea s-a oprit.

— Desigur. Vreau doar să-mi văd fiica.

— Fiica vitregă, a corectat polițistul.

Fața i s-a schimbat pentru o fracțiune de secundă.

— Da… desigur.

A încercat să se apropie de patul meu, dar asistenta a intervenit imediat.

— Pacienta are nevoie de liniște.

Diane și-a dus mâna la inimă.

— Nu înțeleg cum s-a ajuns aici. Cred că Ava a uitat să-și ia tratamentul.

În salon s-a lăsat liniștea.

Celălalt polițist a deschis dosarul pe care îl avea în mână.

— Interesant. Pentru că jurnalele medicale spun altceva.

Diane a înghețat.

— Cum adică?

— Parametrii ei arată că a stat mai multe zile fără insulină. Medicii au stabilit că situația nu s-a produs accidental.

Ea a început să râdă nervos.

— Este adolescentă. Poate a refuzat tratamentul.

Asistenta care mă îngrijea s-a apropiat.

— Pacienta ne-a povestit exact ce s-a întâmplat înainte să fie sedată.

Diane a devenit palidă.

— Minte. Este o copilă.

Atunci polițistul a scos câteva foi.

— Avem deja mai multe declarații.

A ridicat privirea.

— Avem vecinul care a văzut-o pe Ava târându-se spre ușă.

— Avem profesorul care a încercat să o contacteze când a lipsit două zile.

— Avem endocrinologul care confirmă diagnosticul și necesitatea tratamentului.

— Și avem mesajele trimise de tatăl ei înainte de plecare.

Diane a început să respire mai greu.

— Ce mesaje?

Polițistul a citit:

„Diane, insulina trebuie administrată conform programului. Este vital. Dacă există orice problemă, mă suni imediat.”

Apoi alt mesaj.

„Te rog să verifici glicemia de patru ori pe zi. Nu sări peste nicio doză.”

Salonul era complet tăcut.

Diane a încercat să se apere.

— Eu doar încercam să o fac mai puternică.

Doctorul a intervenit.

— Doamnă, fără insulină, pacienta ar fi putut muri.

Ea a rămas fără cuvinte.

În acel moment, ușa s-a deschis.

Tata a intrat alergând.

Avea hainele pline de praf și ochii roșii.

Nu îl mai văzusem niciodată așa.

S-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.

— Sunt aici, iubita mea.

Am început să plâng.

— Îmi pare rău…

El și-a clătinat capul.

— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare.

Apoi s-a întors spre Diane.

Pentru prima dată în viața mea, l-am văzut atât de furios.

— Ai făcut asta intenționat?

Diane a încercat să se justifice.

— Robert, ascultă-mă…