Am simțit cum mi se taie genunchii. Gândul la copiii mei, la facturile neplătite și la tura de noapte care mă aștepta m-a lovit ca un val de gheață. Marguerite stătea pe marginea patului, purtând hainele ei scumpe de designer care contrastau violent cu albul steril al spitalului. Zâmbetul ei nu mai era unul de amuzament, ci unul de posesie.
— Ar trebui să demisionezi, a repetat ea, ridicându-se cu o grație studiată. Pentru că un spital ca acesta nu merită o asistentă care poartă în ea atâta… ranchiună. Crezi că nu am simțit cum te uitai la mine? Crezi că nu știu că m-ai recunoscut din prima zi?
„Ești mediocră. Ai fost mediocră în liceu, ești mediocră acum în uniforma asta albastră. Te-am urmărit cum îmi verificai perfuzia și am văzut frica în ochii tăi. Oamenii ca mine nu stau la mila oamenilor ca tine. Am vorbit deja cu administratorul spitalului. Mi-ai atins brațul prea tare în a doua noapte. Te voi distruge, exact așa cum făceam în pauza de prânz.”
În acea clipă, ușa s-a deschis. Dr. Dubois a intrat, însoțit de un bărbat în costum pe care nu-l mai văzusem. Marguerite s-a luminat la față, pregătindu-se pentru actul final al dramei sale. Dar Dr. Dubois nu se uita la ea. Se uita la mine cu un respect pe care nu-l înțelegeam încă.
— Doamnă Marguerite, a spus doctorul, vocea lui fiind de o răceală chirurgicală. Acest domn este reprezentantul consiliului de etică. Am revăzut înregistrările camerelor de supraveghere pe care le-ați solicitat pentru „agresiune”. Ceea ce am văzut, însă, a fost o asistentă medicală care, în ciuda abuzului verbal constant și a provocărilor dumneavoastră, v-a salvat viața la ora 3 dimineața, când ați intrat în șoc anafilactic din cauza unei reacții tardive, în timp ce dumneavoastră îi aruncați paharul cu apă pe jos.
Anunț publicitar
ADVERTISEMENT
