Fetița de 7 ani care a salvat două vieți: Dincolo de porțile închise ale egoismului
[Destine Frânte — Povești de Viață și Solidaritate Umană]
Capitolul I: Noaptea în care timpul s-a oprit la UPU Buzău
La ora 23:08, liniștea apăsătoare din Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Județean din Buzău a fost străpunsă de un șuierat rece. Ușile automate s-au deschis larg, însă în prag nu se afla o ambulanță cu sirenă, ci o siluetă fragilă, desculță, amorțită de frig și de spaimă. Avea doar șapte ani, o rochiță ruptă la tiv, părul încâlcit de praf și palmele mici strânse cu o forță supranaturală pe mânerul metalic al unui cărucior vechi de supermarket. Căruciorul scârțâia sfâșietor pe gresia albă a spitalului, lăsând în urmă dâre subțiri de noroi purtat de pe ulițele întunecate.
Înăuntru, înfășurați strâns într-o pătură gri, zăceau doi bebeluși. Erau prea tăcuți, prea nemișcați pentru niște nou-născuți. O asistentă medicală a înlemnit, scăpând mapa din mână, în timp ce Dr. Adrian Hârșan, medicul de gardă, a alergat instinctiv spre fetiță, lăsându-se în genunchi în fața ei pentru a o privi în ochi. Din acel moment, secundele au început să curgă contracronometru pentru supraviețuirea a trei suflete abandonate de soartă.
„— Cum te cheamă?, a întrebat medicul, cu o voce caldă, deși inima îi bătea cu putere. Fetița a încercat să vorbească, dar buzele îi erau atât de uscate încât cuvintele i-au ieșit frânte: — Camelia…”
Doctorul s-a aplecat rapid deasupra căruciorului. Unul dintre prunci avea deja buzele vineții din cauza lipsei de oxigen, iar celălalt respira atât de superficial, încât mișcarea pieptului era aproape imperceptibilă. Sala de gardă a explodat instantaneu într-o agitație controlată: mănuși trase în grabă, comenzi scurte pentru glucoză, linii venoase, pături termice și monitoare care au început să bage alertă în sistem. În tot acest haos salvator, Camelia a rămas nemișcată, cu degetele încleștate pe cărucior, ca și cum eliberarea acelui mâner ar fi însemnat prăbușirea definitivă a fraților ei.
