„Groparul a auzit un geamăt din sicriu… și a descoperit o trădare care mirosea a bani”
Moș Toni nu era un om ușor de speriat. Fusese paznic de cimitir mai bine de treizeci de ani și văzuse destule încât să nu mai creadă în coincidențe. Dar când Mariana ridică privirea spre el, cu hainele ude de pământ și ochii încă tulburi de la întunericul sicriului, bătrânul făcu un pas înapoi instinctiv.
— Nu e nălucă… — spuse Iulian încet. — E vie. Era îngropată de vie.
Pentru câteva secunde, în cabană nu se auzi nimic. Doar ventilatorul vechi care scârțâia și respirația haotică a Marianei.
Moș Toni își scoase șapca.
— Doamne… ferește… cine a semnat înhumarea?
Iulian scoase certificatul din buzunar. Hârtia era udă de transpirație și pământ.
— Soțul. Radu. Și încă două semnături de martori.
Mariana tresări la auzul numelui.
— Radu… — șopti ea. — Nu… nu are sens…
Se opri brusc, ca și cum ceva îi revenise în minte. Își duse mâna la tâmplă.
— Compania… contractele… el se ocupa de tot… eu doar semnam uneori fără să citesc…
Moș Toni închise ochii o clipă.
— Asta nu e moarte, domniță. Asta e crimă cu acte.
💼 Adevărul începe să iasă la suprafață
În acea noapte, Iulian nu o lăsă pe Mariana să plece. O ascunse într-o cameră mică din spatele cabanei, unde paznicul ținea registre vechi și cafea amară.
Mariana tremura mai mult de furie decât de frig.
— Dacă am fost declarată moartă… înseamnă că totul a fost deja preluat — spuse ea. — Firma, conturile, tot.
Iulian o privi.
— Dar dumneavoastră sunteți aici.
— Exact… și asta înseamnă că cineva a avut un motiv foarte clar să mă scoată din ecuație.
În mintea ei începeau să se lege bucăți de amintiri: discuții scurte cu Radu, insistențele lui de a semna documente „urgente”, zâmbetul rece al soacrei ei, Elena, când vorbea despre „moștenire și ordine în familie”.
Și apoi… ultima seară.
Un pahar cu apă adus de Radu.
O stare de somnolență bruscă.
Gol.
