Mama a înghițit în sec.

S-a uitat la Mara, apoi la oamenii din autobuz. Toți păreau să aștepte un răspuns.

— Nu știu, iubita mea… a șoptit ea. Dar cred că Dumnezeu îi ascultă pe cei care se roagă.

Fetița a privit din nou telecomanda.

— Atunci de ce nu apasă pe buton?

Nimeni nu a răspuns.

Până și bărbatul care se plânsese mai devreme de cizmele ei prea mari stătea acum cu privirea în podea.

Eu țineam mâna pe volan și mă uitam la semaforul roșu. În oglindă îi vedeam pe toți. Oameni diferiți. Cu probleme diferite. Dar pentru câteva secunde eram toți uniți de aceeași întrebare.

Mara a ridicat telecomanda.

— Eu cred că există un buton principal. Trebuie doar să-l găsească cineva.

În spate, o femeie în vârstă și-a șters discret ochii.

Autobuzul a pornit mai departe.

După câteva stații, femeia cu copilul s-a apropiat de cabină pentru a valida biletele.

Atunci am observat documentele din folia transparentă.

Erau acte de refugiat.

Pașapoarte.

Certificate.

Și câteva fotografii.

Într-una dintre ele se vedea un bărbat în uniformă militară ținând-o pe Mara în brațe.

Am înțeles.

Tatăl ei era încă acolo.

Undeva, dincolo de graniță.

Poate într-un adăpost.

Poate pe front.

Poate fără semnal.

Poate rugându-se și el.

În timp ce coborau la următoarea stație, Mara s-a întors spre mine.

— Domnu’ șofer!

— Da?

— Dacă găsiți butonul principal, să-mi spuneți și mie.

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Promit.

Ea a zâmbit.

Apoi a coborât ținând-o de mână pe mama ei.

Am rămas privind prin oglindă cum se îndepărtează prin ploaie.

Fetița păstra telecomanda lipită de piept ca pe cea mai importantă comoară.

În seara aceea am ajuns acasă mai târziu.

Doina mă aștepta în bucătărie.

Telefonul meu era pe masă.

M-am așezat obosit și am observat imediat lumina intermitentă.

Un apel pierdut.

De la Radu.

Mâinile au început să-mi tremure.

Am sunat înapoi.

După câteva secunde, am auzit vocea lui.

— Tată?

Pentru o clipă n-am putut răspunde.

Doina plângea deja.

— Ești bine? am reușit să întreb.

— Sunt bine. Am fost fără semnal câteva zile.

În acel moment am închis ochii.

Și m-am gândit la Mara.

La întrebarea ei.

La telecomanda ei fără baterii.

La speranța aceea copilărească pe care nici războiul nu reușise să o distrugă.

Poate că nu există un buton care să oprească războaiele.

Poate că nu există o telecomandă capabilă să stingă durerea lumii.

Dar în ziua aceea am înțeles ceva.

Există oameni care încă se roagă.

Există oameni care încă speră.

Există oameni care încă aleg bunătatea atunci când ar putea alege indiferența.

Și poate că acesta este cel mai apropiat lucru de un buton principal pe care îl vom avea vreodată.

Iar uneori, lumea nu se schimbă printr-un singur gest uriaș.

Se schimbă printr-un copil care pune o întrebare.

Printr-un om care ascultă.

Printr-o mână întinsă.

Prin speranța pe care refuzăm să o pierdem.

În noaptea aceea, înainte să adorm, m-am rugat pentru prima dată după foarte mulți ani.

Și, fără să vreau, mi-am imaginat o fetiță cu o căciulă roz, ținând în mâini o telecomandă veche și căutând, cu toată inocența ei, butonul care să aducă pacea în lume.