Polițistul nu s-a clintit. Privirea lui era fixată pe bățul de lemn care desena cercuri lente în pasta roșie, lucioasă. Mătușa mea, Maria, a continuat să amestece, dar am observat ceva ce polițistul probabil a ratat: încheieturile mâinii ei deveniseră albe.
„Sora mea nu a avut lupus,” a continuat ea, cu o voce care părea să vină de dincolo de mormânt. „A avut un plan. Restaurantul acela din Cluj nu era doar un loc unde se mânca bine. Era laboratorul unde soțul ei experimenta o metodă de rafinare a uleiului industrial în sosuri alimentare. O metodă periculoasă, care genera gaze inflamabile dacă temperatura depășea 80 de grade. Exact temperatura la care începe să fiarbă bulionul.”
„Amintirea incendiului din ’99 mi-a revenit brusc: mirosul acela greu, dulceag, chimic, care acoperea mirosul de fum. Nu era lemn ars. Era sosul care explodase în subsolul restaurantului, transformându-se într-un combustibil imposibil de stins.”
Polițistul a scos un magnetofon vechi. „Maria, sora dumitale nu este în Argentina. Am verificat intrările în țară. A intrat în România acum trei săptămâni, sub un nume fals. Reclamația nu a venit de la un vecin. A venit de la ea. Vrea banii, Maria. Vrea să vândă rețeta compoziției pe care o prepari tu acum unei companii de catering industrial, pretinzând că tu ai furat-o de la ea.”
Atunci am înțeles. Mătușa mea nu făcea bulion pentru iarnă. Ea făcea bulion ca momeală. Știa că sora ei va veni după „rețetă”. Deodată, o siluetă a apărut la poarta curții. O femeie elegantă, cu ochelari de soare mari, care nu semăna deloc cu ruda bolnavă pe care o știam din poze.
Anunț publicitar
