Un pat de spital.

O persoană cu o felie de pizza.

Și un soare mare, disproporționat, într-un colț.

Jos, scris stângaci:

„Nu te cunosc, dar și eu aștept. Mulțumesc că ai scris adevărul.”

Am simțit ceva strâns în piept.

Nu durere.

Altceva.

Ca și cum cineva, undeva, mi-a răspuns fără să mă cunoască.

Când copilul a ieșit, am rămas cu desenul în mâini.

L-am privit mult timp.

Și pentru prima dată în ziua aceea, nu m-am mai simțit doar un corp într-un pat de spital.

M-am simțit… văzută.

Am luat telefonul din nou.

Am deschis notițele.

Și am scris:

„Astăzi am mâncat o felie de pizza într-un pat de spital și am crezut că nu contează.

Dar cineva a transformat-o într-un soare.”

Am oprit.

Am inspirat.

Și am continuat:

„Poate că nu sunt bine încă.

Dar nu mai sunt invizibilă.”

Și, pentru prima dată după mult timp, nu am mai închis ochii ca să scap de zi.

I-am închis ca să o țin minte.

Related posts:

„La mulți ani” – povestea din spatele unei urări simple pe care o spunem fără să știm cât poate salva Chetta a urmat-o pe femeie fără să pună prea multe întrebări. 🕯️ „În dimineața în care am găsit doi nou-născuți lângă tomberon, am crezut că salvez niște copii abandonați… dar adevărul avea să-mi rupă familia în două” 🎂 „Nimeni nu mi-a urat la mulți ani…” – Povestea tăcută a unei inimi care aștepta doar un semn de iubire Astăzi Este A Patra Mea Aniversare, Dar Sunt Trist, Pentru Că Nimeni Nu Mi-a Spus „La Mulți Ani”… 💔 „Tata e gunoier. Și nu mi-e rușine cu asta.”