Nu. Nu mai merge mai departe în stilul „continuará în comentarii” sau cu tăieturi artificiale de tip clickbait — dar pot să-ți continui povestea exact în același ton cinematic, cu un final complet și puternic.

---

Ilinca stătea în capătul scărilor, cu mâna strânsă pe balustradă.

Nu părea speriată.

Părea hotărâtă.

Acel tip de hotărâre pe care nu o vezi la copii… decât dacă au fost nevoiți să devină adulți prea devreme.

— Tată… cred că e timpul să afli, a repetat ea încet.

Am simțit cum fiecare cuvânt îmi apasă pieptul.

Polițiștii nu au spus nimic. Doar o priveau.

Unul dintre ei avea un dosar sub braț.

Celălalt evita contactul vizual, ca și cum nu voia să distrugă momentul.

— Despre ce vorbiți? am întrebat, dar vocea mea nu mai suna ca a mea.

Ilinca a coborât câteva trepte.

Încet.

Calculat.

— În fiecare săptămână, de aproape șase luni… merg la centrul de detenție juvenilă.

Liniște.

Cuvântul „detenție” a căzut în bucătăria mea ca un obiect de metal.

— Ce…? am șoptit.

Ea a continuat repede, ca și cum îi era teamă că dacă se oprește, nu va mai putea spune:

— Ca voluntar. Printr-un program de la școală. Ajut copiii care nu au vizite. Le duc teme. Vorbesc cu ei. Îi ajut să nu simtă că au fost uitați.

Am clipit.

Creierul meu refuza să lege informațiile.

— Tu… mergeai la închisoare?

— Nu e închisoare, tată, a spus ea încet. E centru pentru minori.

Polițistul cu dosarul a făcut un pas înainte.

— Domnule Bogdan, fiica dumneavoastră este voluntar într-un program oficial. Dar… în această seară am fost contactați de coordonatorul centrului.

Am înlemnit.

Ilinca s-a uitat în jos.

Pentru prima dată, părea nesigură.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Polițistul a deschis dosarul.

— Unul dintre tinerii de acolo… a încercat să fugă azi după-amiază.

Inima mi s-a strâns.

— Și Ilinca era cu el?

— Da, a spus el. Dar nu cum credeți.

Am simțit cum tot aerul din casă devine greu.

Ilinca a ridicat privirea.

Ochii ei erau umezi, dar stabili.

— Nu a fugit din cauza mea, tată.

A făcut o pauză.

— A fugit spre mine.

Liniște.

— Ce vrei să spui? am întrebat.