În acea seară nu a spus nimic.
Doar a rămas acolo, lângă furtunul care nu mai avea viață, ținându-l în mână ca și cum ar mai fi putut scoate apă din el prin voință.
Pământul era crăpat. Roșiile își lăsaseră frunzele în jos, ca niște oameni obosiți care nu mai au putere să ceară ajutor.
Nea Toma a oftat.
Nu era un oftat de furie.
Era unul de obișnuință.
De prea multe veri în care învățase că unele lucruri nu se schimbă, indiferent cât de corect le faci.
A intrat în casă fără să aprindă lumina. A lăsat ușa întredeschisă, ca și cum spera că aerul de afară ar putea încă salva ceva.
Pe masa mică din bucătărie avea un caiet vechi.
În el își nota tot: când a semănat, când a udat, când a plouat, cât a cules.
L-a deschis la pagina de azi și a scris doar atât:
„Fără apă. Roșiile suferă.”
Apoi a închis caietul.
Și s-a așezat pe scaun, privind în gol.
În casa de alături, Adrian stătea pe terasă.
Pahar rece, lumină caldă, muzică slabă în fundal.
Privea gazonul perfect iluminat de sistemul automat de irigații.
Totul funcționa impecabil.
Și totuși, ceva îl irita.
Nu știa exact ce.
Poate liniștea de dincolo de gard.
Poate faptul că bătrânul nu mai ieșise să protesteze.
Sau poate faptul că, în momentul în care închisese apa, nu simțise satisfacția pe care o aștepta.
Doar… nimic.
A ridicat din umeri.
— Asta e, și-a spus. Fiecare cu grădina lui.
Și a intrat în casă.
A doua zi dimineață, orașul s-a trezit altfel.
Nu pentru că era mai răcoare.
Ci pentru că oamenii de pe stradă stăteau grupați, vorbind între ei, cu telefoanele în mână.
La colțul străzii, la brutărie, la stația de autobuz.
Toți spuneau același lucru:
— Ai auzit ce s-a întâmplat la vila lui Adrian?
— Nu mai are apă.
— Deloc.
— Și gazonul… s-a îngălbenit peste noapte.
Un curier care trecea a confirmat:
— Am fost acolo azi dimineață. Aspersoarele sunt moarte. Robinetul principal nu răspunde.
O femeie a clătinat din cap:
— Asta e imposibil… avea sistem nou, costă o avere.
Dar cel mai ciudat lucru era altul.
Nu doar că nu avea apă.
Ci că nici nu mai venea apă pe linia lui separată.
Ca și cum cineva… sau ceva… ar fi inversat tot sistemul.
Adrian a aflat ultimul.
Când a ieșit în curte, cu telefonul în mână, încă somnoros, a încremenit.
Gazonul lui perfect… nu mai era perfect.
Verdele devenise galben.
Uniform.
Ca o pată de praf întinsă peste munca lui de ani de zile.
A mers repede la robinet.
L-a deschis.
Nimic.
A mai încercat o dată.
Tot nimic.
— Ce naiba…?
