Am rămas nemișcată o secundă, cu telefonul încă vibrând pe blatul din bucătărie, iar vocea ofițerului părea că vine de undeva foarte departe.
— Domnișoară Popescu… puteți deschide ușa complet? a repetat el.
Lanțul de siguranță a făcut un mic sunet metalic când l-am atins. Mâna îmi tremura, dar nu de frică pură. Mai degrabă de ceva mai greu de definit: oboseala de a fi mereu „explicabilă” în fața altora.
Am deschis.
Aerul din hol era rece. Ofițerul mai în vârstă și-a coborât ușor privirea spre mine, apoi spre apartament.
— Am fost informați că există îngrijorări privind starea dumneavoastră de siguranță, a spus el cu un ton neutru, profesional.
Am inspirat încet.
— Sunt în regulă, am răspuns. Sunt… doar în propria mea casă.
Cel tânăr a schimbat o privire scurtă cu colegul lui.
— Apelul a fost făcut de mama dumneavoastră. A spus că nu răspundeți la telefon și că… sunteți „confuză”.
Cuvântul ăsta a lovit mai tare decât mă așteptam.
Confuză.
Nu furioasă. Nu rănită. Nu epuizată.
Confuză. Ca și cum decizia mea de a spune „nu” era o eroare mentală, nu o limită.
Telefonul a vibrat din nou. Am privit ecranul fără să-l deschid.
Mesaj nou:
„Deschide-le frumos ușa și explică. Nu face scene. Te rog.”
Am râs scurt. Fără umor.
Ofițerul a observat expresia mea.
— Vreți să ne spuneți ce se întâmplă?
Pentru o clipă, am vrut să răspund automat. Să reduc totul. Să-l fac „ușor de procesat”. Așa cum făcusem toată viața mea.
Dar ceva în mine nu a mai făcut pasul înapoi.
— Da, am spus încet. Se întâmplă că am terminat facultatea acum câteva zile. Niciun membru al familiei mele nu a venit. Ieri mama mea mi-a cerut aproape 10.000 de lei pentru petrecerea surorii mele. I-am trimis un leu.
Am văzut cum sprâncenele ofițerului mai tânăr se ridică ușor, involuntar.
Am continuat:
— I-am spus „felicitări”. Și apoi mi-am schimbat yala.
Liniște.
Holul părea mai mic decât înainte.
— Și acum a sunat la poliție, a spus celălalt ofițer, mai încet.
Am dat din cap.
— Pentru că nu mai răspund la cereri de bani.
A fost prima dată când am spus asta cu voce tare. Fără să o îmbrac în explicații. Fără să o îndulcesc.
Telefonul a vibrat din nou. De data asta, apel.
Am apăsat „refuz”.
Ofițerul mai în vârstă și-a trecut mâna prin carnețel.
— Doamnă Popescu, din punct de vedere procedural, dacă nu există risc imediat, nu putem interveni. Dar trebuie să ne asigurăm că sunteți în siguranță.
— Sunt în siguranță, am repetat.
Și pentru prima dată… chiar suna adevărat.
Au mai rămas câteva secunde în hol, apoi bărbatul a închis carnețelul.
— Bine. Dacă mai există probleme, ne puteți contacta direct.
A făcut un pas înapoi.
Cel tânăr a mai ezitat o clipă, apoi a adăugat:
— Aveți grijă de dumneavoastră.
Ușa s-a închis.