„Nu este mama!” – continuarea poveștii
Strigătul copilului a rupt liniștea ca un fulger.
Toți cei din încăpere s-au oprit. Mâinile celor care țineau capacul sicriului au încremenit în aer.
— Ce ai spus? a întrebat cineva încet.
Copilul de cinci ani tremura, cu ochii mari și umezi, arătând spre sicriu.
— Nu este mama… mama a spus că nu este ea!
O liniște care apasă
La început, oamenii au crezut că este doar durerea unui copil care nu înțelege moartea.
Dar ceva în vocea lui nu era obișnuit.
Nu era doar plâns.
Era convingere.
Femeile din familie s-au privit între ele. Bărbatul, tatăl copiilor, a făcut un pas înainte.
— Nu mai spune prostii…
Dar vocea lui nu era sigură.
Pentru că și el începuse, în adâncul sufletului, să simtă ceva ciudat încă de la început.
Copilul care știa ceva
Băiatul a alergat spre sicriu și a apucat marginea lui mică.
— Mama vine uneori la mine noaptea — a spus el repede. — Și îmi spune povești. Și îmi spune că ea nu este aici.
Un murmur a trecut prin mulțime.
— Copilul suferă… a șoptit cineva.
— Nu știe ce spune… a adăugat altcineva.
Dar bunica băiatului s-a apropiat încet.
— Ce spui, puiule?
Copilul a ridicat ochii.
— Mama vine și îmi atinge fruntea. Dar miroase altfel. Și îmi spune: „Să nu lași pe nimeni să mă pună aici.”
Un fior a trecut prin trupul tuturor.
